Aş dori, dragă cititorule, să nu începi citirea acestui text dacă simţi că vei avea mustrări de cuget. Scopul meu nu este nici pe departe înfierarea, osândirea, umilirea sau persiflarea celor ce poartă deja unul sau mai multe tatuaje. Căci nici un creştin nu are dreptul de a osândi, ci dimpotrivă, el trebuie să devină lumina lumii şi sarea pământului. Tocmai de aceea, doresc aducerea în spaţiul dialogului,  de pe blogurile Adevărul, a unei încercări de analiză teologică a fenomenului tatuajelor. Despre acesta cred că putem fi cu toţii de acord că este în creştere. Ca atare, provocarea de abordare teologică în mediile de comunicare este mare. Mai mult, cred că epoca subiectelor tabu este de mult apusă. Iar aceasta se reflectă cel mai bine tot aici, în diversitatea de idei şi opinii, pe blogurile Adevărul.

Mai întâi, ce se vrea a fi tatuajul? Se cunoaşte că, încă din vechime, tatuajul nu a fost un simplu desen făcut pe piele fără motiv. Adeseori, el era un mijloc de exprimare a unor idei filosofice sau credinţe religioase.

Odată cu trecerea vremii, tatuajul a dobândit şi o importantă funcţie socială, deoarece el certifica apartenenţa la un oarecare grup social. În acest caz, tatuajul dobândeşte un important rol psihologic de integrare a unei persoane într-o colectivitate, dar şi pe cel de afirmare a personalităţii cuiva. Există chiar cazuri în care membrii unui grup social folosesc tatuajul ca semn de identificare a membrilor.

Mai nou, tatuajul a dobândit şi un rol decorativ, de împodobire a trupului. În această situaţie, el poate îndeplini diverse funcţiuni: atragerea privirii asupra purtătorului, semnalarea unei anumite atitudini sau poziţii, exprimarea extravaganţei, mijloc de atracţie sexuală şi erotism etc.

Din unghi mediatic, putem constata că tatuajul este o consecinţă previzibilă a rolului important pe care imaginea l-a dobândit în societatea contemporană. Actualmente, trăim în plină epocă a vizualului şi tele-vizualului, motiv pentru care tatuajul poate fi privit ca o reacţie imagistică personală la creşterea impactului psihosocial al comunicării vizuale.

Dincolo de aspectul social, cum privim un tatuaj din perspectivă religioasă? Vechiul Testament are o singură referire la tehnica tatuajului, deşi unii teologi înclină să ia în considerare şi fragmentele scripturistice care menţionează interzicerea tăieturilor pe trup, în scopul plângerii celor adormiţi. Fragmentul se găseşte la Levitic, 19, 28: nici semne cu împunsături să nu faceţi pe voi. Dar oare de ce Dumnezeu nu voieşte acest lucru?

Explicaţia o putem găsi în Noul Testament (finalitatea celui Vechi), care nu face nici o referire directă la tatuaje. Dacă însă luăm în calcul semnificaţiile decorative ale unui tatuaj, descrise mai sus, vom observa cu uşurinţă că el se încadrează perfect în rândul podoabelor trupeşti. În privinţa acestora, teologia creştină este foarte limpede şi vastă, afirmând că pentru un creştin nu trebuie să prevaleze frumuseţea exterioară, ci, dimpotrivă, frumuseţea interioară. Lucru pe care mulţi dintre noi îl ştim şi cu care, cred că suntem unanim de acord. Iată câteva pasaje biblice în acest sens:

Însuşi Hristos arată că valoarea trupului este inferioară sufletului, atunci când spune: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28) la care se adaugă: Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. (Ioan 6, 63). Desigur în sensul sfinţirii vieţii, nu al negării oricărei contribuţii a trupului la valoarea vieţii.

Sf. Petru se adresa femeilor aşa: Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Fragmentul este perfect aplicabil şi bărbaţilor.

Sf. Pavel scria corintenilor, în disputa cu calomniatorii săi: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. În alt loc, foloseşte aceeaşi imagine, a scrierii duhovniceşti în inimă, zicând: tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă (Romani 2, 29). Iar explicaţia scripturistică ne precizează că omul autentic este numai cel atestat de realitatea lui lăuntrică, nu de cea exterioară, care poate înşela.

Teologia creştină mai susţine şi că Dumnezeu a dăruit omului tot ceea ce îi este necesar pentru desăvârşirea lui şi a societăţii. Aceasta începe cu propria dihotomie şi merge până la mijloacele tehnologice de care dispunem, prin folosirea capacităţilor umane de cunoaştere. Aici, liberul arbitru devine crucial pentru modul în care folosim cele de care dispunem. Din acest motiv, tot ceea ce este în exces şi care nu duce la desăvârşire, reprezintă o inutilitate şi o risipă în raport cu mântuirea.

Dar dacă tatuajul este cu simboluri creştine? Aici discuţia pare dificilă, deoarece purtarea simbolurilor creştine este încurajată şi recomandată de către Biserică. Însăşi cultul public face apel la o întreagă simbolistică creştină, prin obiectele liturgice folosite: vase liturgice, veşminte, pictură bisericească, arhitectura lăcaşurilor de cult etc. Cu toate acestea, nu putem face confuzii. Obiecţia principală este, ca şi în cazul celorlalte tatuaje, încrustarea în propriul trup a acestor simboluri. Aceasta ar pune în umbră, tot prin prioritizarea exteriorului asupra interiorului, adevărul teologic cum că trupul este templu al Duhului Sfânt, aşadar al lui Dumnezeu. Nu ştiu cum ar arăta Hristos sau sfinţii tatuaţi, dar cert este că aceştia nu au folosit tatuajul ca formă de comunicare vizuală simbolică.

Prin urmare, privind teologic, tatuajul pare mai mult o formă exterioară de exprimare a personalităţii, o încercare de suplinire sau mascare a lipsei unor valori interioare autentice. Mai mult, atunci când tatuajul exprimă idei religioase străine de spaţiul creştin, tatuajul devine expresia sincretismului religios. Voit sau involuntar, posesorii unei culturi teologice mai rarefiate împrumută şi transmit, prin tatuaj, valori aflate în paralel sau în contradicţie cu Hristos.

Este tatuajul un păcat? Conform teologiei, orice faptă, gând sau cuvânt are un substrat moral, funcţie de care acestea devin bune sau rele, neexistând fapte neutre. Păcatul reprezintă împotrivirea liberă şi conştientă faţă de voia lui Dumnezeu şi se manifestă prin călcarea legii morale divine în mod premeditat sau în necunoştinţă de cauză (caz în care gravitatea păcatului se atenuează, devenind iertabil mult mai uşor)…

Însă aş prefera ca la această întrebare, dragă cititorule, să-ţi dai singur un răspuns. Cred că ne este mult mai util să ne dăm singuri seama despre valoarea spirituală a unui lucru, decât să ne spună cineva. Aceasta deoarece un drum parcurs este mult mai frumos şi mai util decât un drum povestit de altcineva.

Dar pentru a avea un răspuns corect, trebuie să dispunem de reperele necesare. Şi cred că acest text le-a putut furniza. Îţi mulţumesc.