Te rog, Clujule

Pentru mine, Clujul e mult mai mult decît oraşul în care m-am născut. Este oraşul în care am trăit mereu şi trăiesc şi astăzi, un oraş în care dacă-i socotesc şi pe străbunicii mei care s-au mutat aici de lîngă Sighişoara am un trecut de un veac, în care am crescut şi am iubit, în care mi s-a născut fata.

Sunt vreo trei pietre

în care nu am tras nişte şuturi

de parcă Van Basten sau Bölöni,

şi dacă spun trei, crede-mă, spun mult.

Sunt vreo cinci colţuri

în care n-am luat-o nici la stînga,

nici la dreapta, nicăieri,

nu m-am uitat care e numele străzii,

pe unde umblu.

Sunt vreo cîteva

curţi în care nu m-am jucat

de-a v-aţi ascunselea sau fotbal,

mai ales fotbal,

cu Dragoş, cu Şobolanu, cu Ghiţă, cu Lajcsi, cu Liucă,

”centrează măăă”, urlasem ca din gură de şarpe,

ce pasiune s-a zbătut în mine,

nu ştiu nici astăzi, deşi se zbate încă.

Au mai rămas cîteva

bătăi în inima mea,

sîngele mai are poate cîţiva ani,

aş vrea să pipăi pietrele alea,

să văd colţurile,

să mă joc în curţile în care

nu m-am jucat încă,

dă-mi voie, Clujule, tu ştii că

eu nu strivesc corola de minuni a amintirilor.