„Dau unlike »eroismului«. Slabă poezie, slab gest.” — a scris una dintre cunoştinţele mele despre poezia mea. Am rămas perplex pentru că nu am simţit că am făcut ceva eroic. Nu am scris versurile să-i contrariez pe români; le-am scris pentru că am căutat şi caut în continuare identitatea aceea elastică, largă, în care să încape mai mult decît „un român”, „un maghiar” sau „un sas”. De aceea, nu vorbesc „din afară”, ca un atotştiutor suprauman, ci din interior: asta e ţara mea natală unde trăiesc şi aş vrea să apuc clipa în care identitatea transilvană va fi un amalgam al naţiunilor care au creat această regiune.

Văd însă că sunt printre puţinii care doresc asta cu-adevărat. Ieri am butonat pe o emisiune în care un invitat se întrecea cu celălalt şi toţi cu moderatoarea în a ţipa cît de catastrofal este că unii şi-au pus drapel negru pe balcon. Şi este, subscriu. Dar de ce vede un întreg canal (vorba vine...) numai drapelurile acelea? De ce nu vede majoritatea covîrşitoare care nu a pus aşa ceva? Apropo, cînd văd o femeie sau un bărbat zburlit(ă) şi ambetat(ă) de „maghiarii ăştia”, mi se face părul măciucă. Chiar nu contează nimic, numai ratingul ăla infernal? Sau sunt zburliţi/zburlite sincer? Vai de noi.

Mai departe: de ce vorbesc mai toţi despre „maghiari”? De ce nu vorbesc despre acei maghiari? De ce simt nevoia să stigmatizeze o întreagă comunitate? Tot ratingul acela afurisit e de vină?

Şi mai departe: de ce observă un publicist maghiar numai extremiştii de dreapta care au mărşăluit prin Sfântu Gheorghe? De ce vorbeşte cu ei şi noi? Discutăm aici despre două turnuri, cetăţi, despre două piscuri? Nu vorbim despre fenomene sau entităţi mult mai puţin concrete, nedefinite odată pentru totdeauna? 

Mi-e pur şi simplu frică de oamenii care ştiu cum sunt „maghiarii”, cum sunt „românii”. Încerc o spaimă aproape atavistică dacă aud pe cineva pronunţîndu-se astfel. Simt că acea persoană nu mai e curioasă în privinţa mea: m-a catalogat, m-a pus în formalină, m-a omorît. Sigur că unul care se simte „maghiar de maghiar” o să-l observe numai pe „românul de român” şi o să-l simtă ca pe un pericol care pîndeşte din tufişurile adverse.

Eu cred că oamenii devin ceea ce sunt, nu se mulează doar pe nişte tradiţii, importante, desigur, dar nu turnate din beton. Pasivitatea nu m-a cucerit niciodată.