Stareţul e mai mult decât un manager de firmă

Stareţa Mânăstirii Arnota, maica Ambrozia Rucăreanu FOTOGARFII de Eugen Tănăsescu

Stareţa Mânăstirii Arnota, maica Ambrozia Rucăreanu, are 43 ani şi este din Constanţa. Licenţiată în matematică şi director de vânzări la o firmă importantă de mobilă din Bucureşti, a decis să ia drumul călugăriei. Am vrut să aflu de ce. . . şi pentru ce.

Eugen Tănăsescu: Cum ajungi să te gândeşti la călugărie (la mistic),  fiind director de vânzări şi având o minte organizată, de matematician?!

Ambrozia Rucăreanu: Cred că a fost lucrarea lui Dumnezeu. Cu siguranţă că nu mie mi-a aparţinut alegerea călugăriei. Am spus şi altă dată, nu eu L-am ales pe Dumnezeu…El m-a ales pe mine. Şi am spus-o dintr-o adevărată credinţă, pentru că eram într-un grup de prieteni cu care mergeam la biserică.  Ei ziceau cam toţi că vor să meargă la mănăstire, numai eu eram cea care voiam să mă căsătoresc. Şi Dumnezeu a rânduit ca să fie exact invers. De asta zic că Dumnezeu este Cel care m-a ales pe mine şi nu eu pe El.

Educaţia mea nu a fost una creştină. Aşa era pe vremea comunismului, biserica nu exista. Nu erau atei părinţii mei, dar nu era propovăduită biserica în casa noastră. Bunica mea avea Biblia, avea carte de rugăciuni, dar erau tăinuite de noi copiii, bineînţeles din teamă. În anul 2 sau 3 de studenţie am început să merg la biserică, până când am rămas în ea.

Apoi aţi devenit director de vânzări la una din cele mai mari fabrici de mobilă din ţară… cum era munca de vânzări? Adică a vinde era compatibil cu a merge la biserică?

Da, aşa este. Trei ani jumătate am lucrat acolo. Bineînţeles că nu erau compatibile, dar să ştiţi că şi atunci, îmi aduc aminte, în topul vânzărilor eram eu şi cu o colegă. O luna eu, o lună ea, cum se întâmpla. Ea era genul care citea foarte mult, se străduia, se zbătea.. Eu…şi când vindeam, n-o făceam aşa în sensul vânzărilor de astăzi. Le spuneam întotdeauna oamenilor dacă mă întrebau, că un anume produs a mai venit înapoi, a mai avut probleme, celălalt este mult mai bun. Şi oamenilor le plăcea foarte mult. Cred că erau sătui de vânzarea asta de genul „vrei, nu vrei, trebuie să iei”.

Când aţi acceptat gândul că mănăstirea e calea?

A venit dintr-o zbatere lăuntrică, simţeam că ceva nu este bine cu mine, ceva nu fac cum trebuie, că Dumnezeu vrea altceva de la mine. Foarte mult mă gândeam că o să ajung în faţa lui Hristos, că toţi vom ajunge acolo, şi de credem şi de nu credem, şi mă întrebam ce am eu să-i ofer lui Hristos. Şi am plecat la mănăstire cu convingerea că tot ce fac aici, că mătur, că spăl o farfurie, că pictăm, că stăm la biserică sau că fac altceva, fac pentru Hristos. Pentru că şi atunci când stăm la biserică şi ne rugăm, mi se pare un plus faţă de rugăciunea particulară pe care o faci doar pentru tine. Noi aici ne rugăm în primul rând pentru lume şi apoi pentru noi. Când te gândeşti la mănăstire ai impresia că le laşi pe toate, că e un dezastru şi pentru familie, au impresia că, aşa cum se spune, ai murit lumii. Într-un fel le laşi pe toate ale lumii, dar în alt fel doar le transformi.

Întotdeauna când aveam concediu plecam la sfârşit de săptămână pe la mănăstiri în vizită. Ultimele două concedii le-am făcut la mănăstire, am cerut să stau acolo şi eu să văd cum este să faci ascultare.

Am plecat prima dată la Jgheaburi, o mănăstire tot în judeţul Vâlcea, dar o mănăstire mult mai retrasă. Locuind în Bucureşti până atunci, dacă tot pleci, pleci cu ideea să le laşi pe toate, să te ascunzi de lume cât mai mult în pădure. A fost o experienţă acolo, însă nu pot să zic că mi-am găsit liniştea şi aşezarea acolo. Mi-am dat seama că  mai puţin contează liniştea din exterior, dacă tu în interior nu eşti liniştit. Asta e ceea ce am învăţat acolo.

De la Jgheaburi am ajuns la Episcopia Râmnicului, prin rotaţie se mergea în ascultare la episcopie. Aşa am ajuns în casa episcopului, contrar părerii că acolo ajung numai cei care sunt apropiaţi, cunoscuţi, recomandaţi.  nicidecum. Am considerat că este o onoare şi o bucurie pentru mine să fac mâncare episcopului, chiar nu-mi venea să cred, că ajung eu acolo şi va mânca episcopul ceea ce gătesc eu. . . dar chiar aşa a fost. M-am simţit aleasă de Dumnezeu ca să fac asta prin mâinile mele.

De acolo am ajuns la mânăstirea Bistriţa.  Deşi este o mănăstire cu obşte mare şi linişte exterioară mai puţină ca la Jgheaburi, acolo mi-am câştigat liniştea din interior. A fost pentru mine ca o a doua naştere.

Cum aţi ajuns la Arnota?

Arnota devenise deja mănăstire de maici din anul 2000, era metoc al Mănăstirii Bistriţa şi au venit prin rotaţie maici egumene (locţiitor de stareţ – n.n.). Însă IPS Gherasim îşi dorea foarte mult s-o facă o mănăstire independentă. Aşa că,  la propunerea maicii stareţe Mihaela de la Bistriţa, au făcut bileţele cu propuneri de stareţă pentru Arnota, le-au pus în faţa raclei Sf. Grigorie Decapolitul şi au tras la sorţi, ca în Biblie. Aşa m-au tras pe mine, deşi eram sora Magdalena pe atunci, nu eram încă tunsă în monahism.

Cum vi s-a părut Arnota?

La vremea respectivă Arnota era departe de ceea ce este astăzi. Pentru mine părea un morman de praf, un loc neîmplinit şi izolat. Mi-am zis că, uite, Dumnezeu n-a uitat ceea ce eu am uitat că am promis, să plec undeva departe de lume. Gândeam că m-a ridicat dintr-o groapă (de la Jgheaburi) şi m-a pus într-un vârf de munte, dar tot izolată aşa cum promisesem eu. A fost un canon pentru mine şi iată că, prin mâna lui Dumnezeu astăzi Arnota nu mai e atât de izolată, e cunoscută, vizitată, vin tot mai mulţi pelerini. Cred că asta e şi menirea bisericii, să fie cunoscută, prin jertfa celor ce vieţuiesc aici.

Arnota este ctitorie domnească şi nu poţi s-o laşi uitată, doar pentru că noi vrem să trăim într-o pustie. Dacă vrei o pustie îţi alegi un loc din adâncul pădurii şi stai acolo la pustie, dar în nici un caz într-o ctitorie domnească, cred eu, deoarece aici se află mormântul ctitorului, domnitorul Matei Basarab şi al tatălui său, Danciu vel-vornic. Numele mânăstirii vine dintr-o legendă potrivit căreia, înainte de a fi domnitor, Matei Basarab era urmărit de către duşmani şi, ajungând în aceste locuri, s-a ascuns într-un stufăriş, făcând schimb de haine cu un arnăut.

Aţi plecat din lume, dar lumea continuă să evolueze sau să involueze. Aţi lucrat într-un domeniu în care vânzarea şi cumpărarea era esenţa afacerii, esenţa existenţei firmei dumneavoastră. Cum vedeţi provocările sufleteşti ale vânzării şi cumpărării în societatea de astăzi?

Problema este că, la un moment dat începi să vinzi şi ceea ce nu merită să fie vândut. Începusem să merg la biserică, dar asta nu mă împiedica în vânzări. Este inevitabil, trăind în lume, să nu te raportezi la câştig, pentru că asta este societatea şi lumea în care trăim. Însă, la un moment dat, am avut senzaţia că tot căutând să fac vânzări cât mai mari, eşti tentat să-ţi vinzi şi sufletul pentru bani.

De aceea, creştinismul nu dispreţuieşte banul ca mijloc de schimb, ci atrage atenţia să nu ajungem să iubim banii mai mult decât oamenii.

Ajungând însă în mânăstire, mi-am dat seama că aici, ca stareţ, eşti mai mult decât un administrator din lume. La firmă administrezi afaceri, resurse materiale şi resurse umane dar fără a fi într-un dialog sufletesc cu oamenii subordonaţi. Aud adeseori de şefi care nu sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă cu viaţa sau sufletul subordonaţilor lor. Însă aici, la mânăstire, partea administrativă conţine şi acest dialog sufletesc. Stareţul este nu doar un manager de resurse materiale, ci şi un părinte, adică un fel de manager sufletesc, care îndrumă obştea pe calea mântuirii. Aşa că aici este mult mai delicat. Multora li se pare că eu, ca fost director de vânzări, am abandonat lumea şi cele ale ei. Într-un fel este adevărat, dar pe de altă parte încerc să desăvârşesc lucrarea unui manager, preocupându-mă nu de starea materială a mânăstirii, ci şi de starea sufletească a „subordonaţilor”. Astfel, aş putea spune că n-am abandonat, ci caut să desăvârşesc „manageriatul” cu ceea ce ar fi firesc oriunde: dialogul sufletesc dintre oameni.

Asta este partea cea mai delicată, în care trebuie să lucrezi cu foarte mare grijă, pentru că sufletele sunt foarte diferite şi mediile din care vin sunt foarte diferite.  Vin oameni săraci, bogaţi, educaţi sau mai puţin educaţi, aşa că nu poţi avea o obşte omogenizată. Noi însă trebuie să trăim ca fraţii, în sens biblic al cuvântului, iar asta înseamnă un întreg proces de şlefuire sufletească, atât în eul tău, cât şi în relaţia cu celălalt.

De pildă, dacă în lume mă supăram cu prietena mea, plecam acasă şi mă gândeam că „nu-i nimic, o să ne treacă până mâine, poimâine etc.”. Aici însă , nu prea ai timp „să-ţi treacă” pentru că te vezi mai mereu cu celălalt, ceea ce implică o cu totul abordare sufletească. Aşa înveţi să te smereşti, să cauţi iertarea, să faci pace mai repede, pentru că nimănui nu-i place să trăiască în tensiune. În acest fel, mânăstirea te îmbogăţeşte sufleteşte mult mai repede, de aceea se şi crede că monahii sunt mai îmbunătăţiţi sufleteşte decât mirenii. Dar asta o ştie doar Dumnezeu, cert este că noi, în mânăstire, suntem ca într-un furnal al credinţei,  cum spunea părintele Nicolae Steinhardt.

Mormântul lui Matei Basarab.

Se vorbeşte din ce în ce mai des despre averea Bisericii,  că Biserica are afaceri, că Biserica vinde lumânări, tămâie etc.  Cum vedeţi problematica aceasta?

Din păcate unii oameni nu văd că noi, cei din Biserică, suntem tot oameni şi că şi noi avem nevoie de resurse pentru a trăi. Aşa că încercăm să ne procurăm cele necesare, dar într-un mod diferit de vânzarea din lume. Nu obligăm pe nimeni să doneze sau să-şi procure bunuri sau obiecte de cult. Un preţ trebuie să existe pentru că şi noi, la rândul nostru, procurăm toate acestea de undeva sau, chiar dacă le obţinem aici, ele implică anumite costuri. Însă e bine să facem o diferenţă. Una este procurarea obiectelor de cult (tămâie, lumânări, cruciuliţe etc.) şi alta este comercializarea altor obiecte. De aceea, cele ce se găsesc la pangarele bisericeşti nu au un regim comercial. În schimb, cele de la magazinele bisericeşti sunt supuse unui regim comercial, cu bon fiscal, cu impozit, conform legilor. Cred că aici fac mulţi confuzie când spun că ar vrea bon fiscal pe lumânare.

În plus, există foarte multe acţiuni filantropice ale Bisericii, făcute din banii Bisericii. Că oamenii nu vor să le recunoască, asta este o altă discuţie în care nu vreau să intrăm. Încă din primele veacuri de monahism, părinţii din pustie aveau o rucodelie (lucru manual făcut în timpul rugăciunii– n.n. ) şi se duceau în piaţă unde o dădeau celor interesaţi. Tot un fel de vânzare era şi aceea, chiar dacă preţul era „negociat” cu cumpărătorul. Dar trebuie să înţelegem că ei nu căutau profitul imediat, ci doar făceau un schimb (numit popular „troc”), prin care îşi procurau cele necesare traiului în mânăstire. Iar produsele se lucrau în timpul rugăciunii, pentru a nu se lenevi trupul şi a împlini porunca Scripturii „În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta”. Votul sărăciei, în monahism, nu înseamnă să trăieşti fără nimic, fără cele minime necesare traiului, ci se referă la lipsa dorinţei de a te îmbogăţi, de a „creşte hambarele” cum spune Evanghelia, adică de a căuta exclusiv înmulţirea profitului, a averilor.

De afară pare că la mănăstire e viaţă de huzur, dar îi invit pe toţi cei interesaţi să vină să vadă cum e viaţa reală de mânăstire, unde ai slujbe zilnice de câte 8 ore, alte 8 ore le munceşti pentru cele necesare traiului şi îţi mai rămân 8 ore să dai trupului odihna necesară.

Ctitorii Mânăstirii Arnota

Aşadar, a cui este averea Bisericii?

A lui Hristos! Care este Capul Bisericii. Nu este a cuiva anume, că nu ia nimeni Biserica acasă la el sau dispune de ea după cum doreşte. Am putea spune că averea Bisericii este a credincioşilor ei, adică ei beneficiază de lăcaşul de cult, de pictura interioară, de slujbele ei. iar toate acestea se întreţin cu cele necesare, pe care noi doar le administrăm. De aceea şi avem în mânăstiri viaţă de obşte. Sigur că fiecare monah are câteva obiecte de uz personal, dar dincolo de acestea, clădirile mânăstirii, terenul, gospodăria cu animale şi toate celelalte nu sunt ale cuiva ci ele folosesc nouă tuturor. Iar din acestea oferim şi pelerinilor, celor care vin la noi şi cărora trebuie să le arătăm ospitalitate. Mulţi dintre ei fac jertfe şi fiecare aduce după putere, deoarece îşi dau seama că dragostea de oaspeţi trebuie cumva răsplătită.

Şi nu avem nici o pretenţie aparte, dar te întristezi când vezi că eşti criticat şi judecat de cei ce nu ne cunosc, în vreme ce unii oameni, care fură cu milioanele, doar pentru ei, nu împart cu nimeni averea lor. Nu-i judecăm noi, că are cine, dar vreau să atrag atenţia că ceva este dezechilibrat în acest discurs.

Averea Bisericii nu este a niciunui părinte, monah sau ierarh, ci este a comunităţii numită Biserica.

Bisericile şi mânăstirile sunt folosite de comunitate, noi nu plecăm cu ele, nici nu le vindem sau înstrăinăm, ci doar le întreţinem pentru folosul nostru şi al credincioşilor. În ultimă instanţă, în folosul poporului. Cei care stau departe şi critică ar trebui să ştie că şi ei pot veni la Biserică, nu e nevoie să-şi cumpere o biserică proprie. Biserica este şi pentru ei, şi dacă o faci frumoasă şi o întreţii, o faci ca şi ei să se bucure când intră în ea!

Este ceea ce aş putea spune de Arnota: o mănăstire discretă, dar cochetă, care nu te striveşte prin opulenţă sau grandoare, dar are un dichis aparte, al lucrului aşezat „la locul lui. Nimic inutil, nimic la nelocul lui…este obositor?

Da, este obositor să întreţii, aşa cum aţi descris, această mânăstire. Dar o facem cu dragoste pentru Dumnezeu şi pentru pelerini. Aşa că nu ţinem cont de oboseală.  

Ce aţi spune unui pelerin care nu a văzut niciodată Arnota şi v-ar întreba: Maică, ce văd eu la Arnota?

Mai întâi, mormântul lui Matei Basarab. Apoi sfintele odoare şi moaşte lăsate nouă de acesta. Avem bisericuţa domnitorului, care este o bijuterie de pictură, arhitectură şi sculptură românească. Şi, nu în ultimul rând, peisajul. Stai pe vârful unui deal (820 m.) şi vezi lumea la picioarele tale. De aceea unii au spus că Arnota este Taborul Românesc.

În încheiere, ce aţi spune celor din lume?

Să încerce să nu îl uite pe Dumnezeu! Ştiu că nu e uşor, mai ales în oraşele din ce în ce mai aglomerate şi mai zgomotoase. Când ajung prin Bucureşti mă gândesc cât de greu este să ajungi dintr-un capăt în altul şi mă gândesc ce fac cei care au familie. După ce stau 8-10 ore la serviciu, te duci acasă, unde te aşteaptă familia şi obligaţiile ei. Iar până acolo mai pierzi una-două sau chiar trei ore. Timp pierdut, în care nu te bucuri de familia ta sau nu-ţi poţi face treburile tale casnice. Şi mă gândesc cât de greu este să-ţi păstrezi liniştea într-un astfel de ritm. Dar să nu ne temem de lupta pentru liniştea sufletelor noastre. Ştim că Hristos ne promite biruinţa. Totul e să ne-o dorim din toată inima şi să avem priceperea de a o obţine.