VIDEO Spovedania Papei Francisc atacă infailibilitatea papală

Vineri, Papa Francisc a surprins din nou întreaga lume prin gestul de a se spovedi în Biserica Sf. Petru de la Vatican. Evenimentul pune în discuţie însă infailibilitatea papală.

Vineri, Papa Francisc a surprins din nou întreaga lume prin gestul de a se spovedi în Biserica Sf. Petru de la Vatican. Evenimentul însă pune în discuţie infailibilitatea papală.

Întregul context al gestului Papei este unul de natură să surprindă. În mod tradiţional, Papii veneau în dimineaţa din Vinerea Mare în Biserica Sf. Petru, pentru a asculta spovedania credincioşilor. Însă, Papa Francisc nu a mai aşteptat până atunci, ci a venit în Vinerea trecută, cu trei săptămâni înainte, la celebrarea penitenţială de deschidere a Festivalului iertării. Însăşi predica rostită de Papă a fost structurată pe comandamentul creştin al pocăinţei, al iertării şi al iubirii: „Cine dintre noi poate să spună că nu este păcătos? Nimeni”.

Dar ce a urmat după predică a luat pe toţi prin surprindere. Probabil, dorind să exemplifice că nici Papa nu este lipsit de ispite şi greşeli, Papa Francisc a mers pe neaşteptate şi s-a spovedit în faţa unui preot, înainte de a merge spre confesionalul pregătit pentru el, unde urma să asculte mărturisirile celorlalţi.

Sunt convins însă că gestul nu va rămâne fără urmări în cercurile teologice. Căci, dacă un papă merge şi se spovedeşte, se naşte o întrebare: Cum rămâne cu infaibilitatea papală?

De altfel, până la Conciliul I Vatican, infailibilitatea papală a fost în Biserica Romano-Catolică un permanent punct de discuţie, care a apărut ca un efect al primatului papal. Astfel, după Marea Schismă, primatul onorific al Sf. Petru între ceilalţi Apostoli a devenit, în Romano-Catolicism un primat de facto, în care Papa este numit „Vicar al lui Hristos” şi deţine în Biserică „puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber. Ordinul episcopilor este, de asemenea, împreună cu capul său, pontiful roman, şi niciodată fără acest cap, subiectul supremei şi deplinei puteri asupra întregii Biserici, putere care nu poate fi exercitată decât cu consimţământul pontifului roman.” (Conciliul Vatican II; „Lumen Gentum” - Constituţia dogmatică despre Biserică, pct 22).

Urmarea imediată a acestei decizii a fost că Papa era văzut ca o persoană infailibilă. Conciliul Vatican I va decreta, în 18 iulie 1870, că deciziile Papei nu pot fi contestate de nimeni, el deţinând puterea absolută, supremă şi deplină asupra întregii Biserici. Interesant este că, deşi Papa are prerogative absolute, această decizie a fost votată şi de membrii Colegiului Episcopilor. Este ca şi cum Episcopii au decis că Papa este mai presus de ei.

Apoi, Conciliul Vatican II va nuanţa decizia, în sensul în care „definiţiile pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana sfântului Petru, şi că, prin urmare, ele nu au nevoie de nicio altă aprobare şi nu admit niciun apel la o altă instanţă. Într-adevăr, atunci pontiful roman nu se pronunţă ca persoană particulară, ci expune şi apără învăţătura credinţei catolice ca învăţător suprem al Bisericii universale, învăţător în care rezidă într-un mod deosebit carisma infailibilităţii Bisericii înseşi” (Conciliul Vatican II; „Lumen Gentum” - Constituţia dogmatică despre Biserică, pct 25). Aşadar, se face o distincţie între postura Papei, ca persoană particulară şi cea de învăţător infailibil al Bisericii.

Ori gestul Papei Francisc nu face decât să adâncească această distincţie, până într-acolo încât se poate naşte întrebarea: „Poate Papa să şi greşească, dar să fie şi infailibil în acelaşi timp?”

Un posibil răspuns am găsit pe Internet, pe un site de apologetică romano-catolică, ce spune aşa:

„...infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă” (O credinţă fără dubii, profamilia.ro). Lucrurile par mai clare, dar se şi complică mai mult, pentru că nu este clar ce delimitează opinia particulară a Papei de proclamările pe probleme de credinţă sau morală. Cine poate spune cât cântăreşte opinia personală a Papei în decizia lui solemnă? Poate Papa să se „autoconcedieze” din postura de papă, pentru a a avea opinii personale? Ce se întâmplă când acestea intră în conflict cu postura papală?

Dar nici aşa lucrurile nu sunt pe deplin lămurite, pentru că, în fapt, infailibilitatea papală pune sub semnul întrebării existenţa Colegiului Episcopilor. Dacă acest Colegiu nu poate decide fără Papă, dar Papa poate decide fără Colegiu, te întrebi ce rost mai are episcopatul? Ca să nu mai spun de faptul că, la o eventuală neînţelegere între Conciliu şi Papă, este evident că Papa îşi va putea impune punctul de vedere fără drept de apel.

Iată cum, un gest public al Papei Francisc va pune jar în discuţiile teologice din Biserica Catolică, mai ales în tabăra celor ce nu susţin infailibilitatea papală.

Dar noi, românii, cred că suntem obişnuiţi cu această stare de lucruri. 

La noi, aproape toţi şefii se cred infailibili.