Un aer pe care unii dintre semenii noştri se luptă cu încrâncenare să-l mai tragă o dată în piept. Unii reuşesc (vremelnic), alţii nu.

„Dacă nu ne smerim, vom pierde acest război”. Un rând din mărturia cutremurătoare a Cpt. dr. Mihai-Alexandru Mărginean, medic militar din prima linie la Suceava. Şi continuă: „Rugaţi-vă! Dacă nu Lui Dumnezeu, atunci unui dumnezeu. Recunoaşteţi că am fost înfrânţi, caci ăsta e primul pas spre victorie.”

Pandemia de coronavirus a surprins România şi lumea întreagă. Putem să ne răzvrătim, putem să ne aruncăm în braţele deznădejdii, dar asta nu schimbă cu nimic realitatea cruntă a cifrelor, în spatele cărora stă durerea a milioane de oameni. În timp ce scriu aceste rânduri, sunt 1.797,518 cazuri şi 110.075 morţi la nivel mondial. Şi încă 50.525 de pacienţi în stare critică. Punct şi de la capăt.

Acum aproape 2000 de ani, porţile Ierusalimului de deschid şi mulţime mare de oameni Îl aşteaptă pe Mesia şi strigă „Osana”. Osana, ceea ce se poate traduce simplu drept „te rugăm, ajută-ne”. Aşa cum Îl rugăm şi astăzi, în vremea COVID-19.

Iisus intră prin mijlocul mulţimii călare pe un asin, adică pe un măgar: „animal domesticit din familia calului, mai mic decât acesta, cu capul mare, cu urechile lungi, folosit ca animal de povară”. De ce s-au petrecut oare astfel lucrurile? Cu siguranţă cârcotaşii de serviciu au spus şi la acea vreme: „Cum se poate să fie acela Împăratul? Călare pe un măgar?”

Este, ce-i drept, singura intrare triumfală pe un măgar din istoria omenirii. O intrare cum n-a mai fost alta şi nici nu mai poate fi. Şi în ce moment! Iisus abia Îl înviase pe Lazăr şi urma să fie răstignit pentru a învia El Însuşi. Şi totuşi, între atâţia oameni care Îl adorau şi Îl urmau, Iisus a ales să intre în marea cetate a Ierusalimului pe un asin, gest de infinită nobleţe şi smerenie.

Acum, intrând în Săptămâna Patimilor, poate ar trebui să urmăm exemplul lui Iisus şi sfatul Căpitanului Dr. Mărginean, dacă vrem să câştigăm războiul cu pandemia de coronavirus. Să ne smerim.

Oare înainte de toate acestea nu ne credeam invincibili şi nemuritori? Nu credeam că nimic nu ni se poate întâmpla? Nu spuneam că ştiinţa a avansat atât de mult încât omenirea poate învinge cât ai zice peşte orice duşman?

Ei bine, un duşman invizibil a prăbuşit întreaga omenire în cea mai mare criză de la Al Doilea Război Mondial încoace. Acest duşman ne-a schimbat viaţa şi ne ţine departe de cei dragi. Nu ştim ce va fi mâine, darămite peste o săptămână sau o lună.

De biruit îl vom birui. Dar măcar două învăţăminte să rămână după ce totul se va fi sfârşit: să rămânem smeriţi şi să apreciem Binele şi Frumosul din vieţile noastre. Să ne imaginăm acum clipa când totul va fi ca înainte. Şi îmbrăţişarea tatei, şi sărutarea mamei, şi împlinirea reuniunilor cu familia şi cu prietenii. Se spune că nu putem aprecia ceva cu adevărat decât atunci când nu-l mai avem. Dar să pierzi ceva şi-apoi să-l regăseşti, asta da minune, asta da bucurie.

În final, un gând pentru zilele ce vin. Am tot auzit că anul acesta Paştele e trist. Am auzit şi că unii compatrioţi se gândesc să încalce regulile, măcar pentru o noapte. Vă îndemn, dragi români de pretutindeni, rămâneţi departe de cei dragi. Protejaţi-i. Nu vă gândiţi că ceea ce li s-a întâmplat altora nu vi se poate întâmpla şi vouă. Gândiţi-vă dacă vă veţi ierta vreodata păcatul de a fi infectat şi trimis pe un pat de spital şi/sau de moarte, poate fără măcar să ştiţi, un părinte, o soră, un bunic, un prieten vechi. 

Va veni vremea şi să fim cu toţii împreună, în acelaşi loc. Deocamdată, Iisus ne cheamă - cu smerenie în biruinţă - să-I lăudăm Învierea. Iar Învierea Lui e în fiecare dintre cei care cred, iar asta e tot ce contează. „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9:24)