Silvia Chiţimia: Gustul pâinii şi treptele Tainei

Pîinea aduce sufletului sănătate şi vigoare, în chip de simbol al lui Hristos, cel care spunea despre sine: „Eu sînt pîinea vieţii“ (Ioan 6, 35) FOTO Shutterstock

Mi s-a întîmplat uneori, atunci cînd am dăruit o chiflă, un corn sau o pîine, unui cerşetor, să fiu privită cu nemulţumire, ba chiar apostrofată: „Ce-mi dai pîine, că eu am nevoie de bani!“ Pîinea era privită cu dispreţ, aşa cum remarcase şi Nicolae Steinhardt: „Mulţi privesc de sus şi defaimă pîinea cea de toate zilele“ (cf. Cartea împărtăşirii).

Nici orăşeanul nu pare să acorde mai multă atenţie acestui aliment esenţial şi nobil. Cumpără pîinea grăbit, automat, nepăsător, opac la sensurile sale tainice şi insensibil la aura sa de putere sacră, întremătoare. Odinioară, consumarea pîinii, mai ales în cadre rituale, întindea curcubeiele sărbătorilor peste sate. Şi dacă din alimentaţie, în anumite cazuri, pîinea putea lipsi, prezenţa ei era o normă inclusă în modelul cultural al sărbătorescului arhaic (cf. Ofelia Văduva, Civilizaţia pîinii). Hrană esenţială, necesară traiului zilnic, dar nepreţuit al cerului, şi materializare a energiilor creatoare divine, pîinea a ajuns să însemne existenţă şi viaţă. A-i asigura cuiva o pîine echivala cu a-i asigura existenţa. În fiecare zi, creştinul o invocă la masa familiei, prin rugăciunea domnească adresată Tatălui ceresc. Cele două variante ale rugăciunii „Tatăl nostru“ sînt consemnate în Evangheliile lui Matei şi Luca: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pămînt. Pîinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile...“ (Matei 6, 9-13)

Tăierea pîinii reprezenta un act ritual, pe care îl oficia stăpînul casei. Înainte de a fi tăiată, i se făcea semnul crucii, gest care actualiza ipostaza ei creştină de pîine „întru fiinţă“ (epiousios) – hrană duhovnicească, aducînd sufletului sănătate şi vigoare, în chip de simbol al lui Hristos, cel care spunea despre sine: „Eu sînt pîinea vieţii“ (Ioan 6, 35). Încă din secolul al II-lea, în explicarea rugăciunii domneşti, Origen amintea să-I cerem Tatălui nu pîinea obişnuită, ci pîinea cea spre fiinţă, de teamă ca sufletele noastre, lipsite de hrană spirituală, să nu se îmbolnăvească şi să moară (Origen, Despre rugăciune). Tot Origen afirmă că „adevărata pîine este cea care îl hrăneşte pe omul adevărat creat după chipul lui Dumnezeu şi care îl ridică pe cel ce se hrăneşte cu ea, pînă la asemănarea cu creatorul său“ (ibidem).

În comunitatea tradiţională românească, în calitatea lor de elemente rituale şi ceremoniale, grîul şi produsul prelucrării sale, pîinea, au oferit o vastă tematică etnologiei alimentare pe care o putem evoca aici doar în treacăt. În primul rînd, faţă de pîine se manifestă o atitudine de respect şi pietate. Ea nu se aruncă la gunoi, nu se calcă în picioare, nu este batjocorită (fapte considerate ca mare păcat). Se ştia că: „pîinea pe care o mănîncă omul este puterea şi norocul lui.“ Nu se lăsau bucăţele de pîine în farfurie pentru că îţi rămînea norocul acolo. În cadrul practicilor magice, pîinea deţinea o mare varietate de semnificaţii şi roluri. Putea funcţiona ca element apotropaic, de protecţie: „Pîinea şi sarea sînt de mare ajutor. Ele alungă tot răul din casă“; „Cînd ştii că îţi trimite cineva farmece, nimica altă să nu-i dai decît pîine şi sare.“ De Crai Nou, pîinea era folosită la invocarea sănătăţii: „Luna nouă / Taie pîinea în două / Ţie jumătate / Mie sănătate.“ Tot prin intermediul pîinii se capta şi se dirija energia magică, în descîntecele de leac făcute la apa curgătoare: „Apă lină curgătoare / Eu îţi dau pîine cu sare / Iar tu să-mi dai mie cinste / Noroc şi dragoste mare.“ (cf. Varvara Buzilă, Pîinea: aliment şi simbol)

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Silvia Chiţimia este scriitoare şi dr. în etnologie.