Fiind în Duminica Tuturor Sfinţilor Români,  constat că una din provocările vieţii de azi este cea de a te face cunoscut.  A nu fi cunoscut, după logica lumii,  este aproape similar cu a fi un nimeni.  Provocarea de  a te face cunoscut este cu atât mai mare cu cât apare şi tentaţia de a avea succes în viaţă.  Ceea ce intră,  oarecum, în opoziţie cu smerenia, aducătoare de sfinţenie.  Vedetismul poate fi, aşadar, o ispită pierzătoare de suflet. Mai bine să nu te ştie nimeni dintre oameni,  dar să te ştie Dumnezeu.

Din fericire,  în realitate,  sfinţii sunt (şi ar trebui să rămână) adevăratele vedete ale umanităţii. Cu cât cunoşti mai mulţi sfinţi, cu atât ai mai multe modele de un real succes: desăvârşirea. Iar structura confesională a societăţii româneşti pare să fie favorabilă desăvârşirii: din cei 93, 7% care ne-am declarat religia, suntem 86, 5% ortodocşi (98% creştini,  dacă socotim toată cămaşa sfâşiată a lui Hristos) şi doar 0, 2 atei şi fără-de-religie.

Adică, pe hârtie, România este plină de sfinţi în viaţă.

Căci în Scriptură, creştinii sunt numiţi sfinţi,  ca unii ce caută desăvârşirea.

Cu toate astea, simţim că treburile merg anapoda, chiar împotriva sfinţeniei. Tinerii noştri par interesaţi mai mult de vedetele de carton decât de valorile autentice. Maturii aleargă mai mult după vedetismul de carton al „succesului în viaţă“ şi după cele materiale decât după cele spirituale. Iar bătrânii noştri, majoritatea, sunt daţi la o parte cu brutalitate şi lăsaţi cu ignoranţă pradă umilinţei,  sărăciei şi bolilor inerente vârstei. Prin urmare,  văzând faptele unui popor „eminamente creştin-ortodox“ mă întreb câţi dintre noi mai dorim cu adevărat sfinţenia şi câţi suntem preocupaţi mai mult de pofta ochilor,  pofta trupului şi trufia vieţii.

Mai trist este că, în tot acest peisaj majoritar religios, sfinţii români sunt cunoscuţi la un nivel mediocru (încerc să fiu gentil). Ne mândrim cu ortodoxia noastră,  dar nu prea ne cunoaştem sfinţii. Şi nici nu prea ne străduim să-i aflăm, să-i scoatem la iveală sau să-i promovăm.  Chiar şi noi,  cei sfinţiţi spre sfinţirea lumii, gafăm uneori, atunci când ne împăunăm, într-un limbaj de lemn, cu vorbe despre sfinţi şi ne închipuim că aşa îi preţuim. Dar,  cum bine spunea Gura de Aur a ortodoxiei,  Sf.  Ioan Hrisostom: Cinstirea sfântului constă în imitarea lui.

Pare că sunt mai importante mersul economiei şi chiloţăreala pseudo-vedetelor, decât a ne cunoaşte modelele naţionale de viaţă creştină. Nu prea ştim cine au fost sfinţii români,  sau ce au făcut ei,  dar suntem bine puşi la curent cu ce mai fac pupezele şi pupăzoii naţiunii, de pe la TV şi din presa de can-can. Din această cauză,  nu ne mai cunoaştem nici măcar priorităţile urgente, darămite interesele pe termen lung. Aşa că orbecăim ieşirea din „tunelul tranziţiei“. Iar „luminiţa de la capătul tunelului“ se transformă,  cu fiecare zi de haos şi jaf naţional, în lumânarea de pe coliva înhumării neamului nostru,  în pământul deşertificant de valori al globalizării desacralizante. Probabil încă ne mai îmbătăm cu gândul că sfinţii români vor face un parastas frumos neamului românesc.

Dar sfinţii nu sunt decât împlinirea unui neam. Dacă la Turnul Babel, apariţia neamurilor a fost soluţia divină de a împiedica globalizarea răului, vorbirea în limbile neamurilor de la Rusalii a fost soluţia universalizării sfinţeniei şi credinţei în fiecare neam. Aşa că sfinţii sunt cei care sfinţesc locul, timpul şi neamul, conferind fiecărei naţiuni universalitatea dragostei. Fără sfinţi, neamul devine numai un idol al naţionalizării extremiste.

Bine ar fi să ne dorim să facem din sfinţi, vedete.  Şi din vedete, sfinţi.