Scriitorul Vasile Andru, despre sensul pierdut al colindelor şi al urăturilor
0
Ce simbolizează colindătorii? Etnografii spun: colindătorii i-ar simboliza pe îngerii care au vestit unor păstori că s-a născut Mesia, şi păstorii au pornit spre staul să se închine.
Un text de Vasile Andru
Îngerii vorbesc, sau cântă? Cândva, un Papă respingea colindul, zicând: „Tradiţia colindelor de Crăciun provine dintr-o gravă eroare, întrucât îngerii nu le-au cântat păstorilor, ci le-au vorbit... Nu cred că îngerii cântă!” Poate începe o dispută: îngerul (sau ceea ce ne închipuim că este îngerul) vorbeşte sau cântă? În ce limbă?
David auzea că îngerul cântă! Şi îl auzea în ebraică. Ioan al Crucii auzea îngerul cântând (în spaniolă). Fericitul Augustin a auzit cum îngerul vorbea (pe latineşte). De ce fiecăruia i-a vorbit/cântat în limba lui? Pentru că, totdeauna, fiinţele divine vorbesc oamenilor în minte. Prin revelaţie. Adică nu vorbesc sonor, ci îi auzi lăuntric.
Îngerul a cântat şi pe româneşte!
Părintele Ioan povesteşte legenda mănăstirii Slatina. Pe vremea lui Lăpuşneanu, era un călugăr simplu dar bogat în evlavie. În timp ce trecea printr-o pădure, pe lângă Fălticeni, a auzit că cineva cânta: „Schimbatu-te-ai la Faţă, în Munte...” Şi a văzut că acolo era un înger care, dintr-un arbore, cînta pe româneşte troparul Schimbării la Faţă. Apoi îngerul i-a spus, în româneşte, să ceară lui Vodă să facă acolo o mănăstire cu hramul Schimbarea la Faţă. Călugărul, transfigurat, a alergat la Vodă Lăpuşneanu şi i-a povestit revelaţia.
Lăpuşneanu l-a crezut nebun pe călugăr, dar s-a dus în locul acela şi, acolo, a auzit cum, dintr-un arbore, îngerul a cântat pe româneşte troparul „Schimbatu-te-ai la Faţă, în Munte”.
Şi Vodă a pus să se zidească Mănăstire.
Acolo am stat şi-am colindat
O, ce veste minunată, / De la Betleem s-arată!
Cerul strălucea, / Îngerul venea / Pe-o rază curată.
În satul bucovinean Muşeniţa (acolo am stat şi-am colindat, demult) cetele de colindători sunt numai bărbăteşti, de la cei juni până la seniori. La lăsarea nopţii, la vreme de iarnă, nu se întâmplă să-ţi cânte la geam fete, copile, femei. Excepţii (rare) sunt numai între megieşi, dar nu noaptea.
Cetele de colindători (un misionariat spontan!) sunt numai de feciori. În primele ore după înnoptare, colindă băieţii, flăcăuaşii; mai târziu, la înnoptat, apar cetele adulte.
Asta aminteşte faptul că primii misionari, apostolii, erau bărbaţi. Hristos nu trimitea femei în misionariat. De ce? Din protecţie. Fiziologic vorbind, nu poţi trimite femei „în colindatul” apostolic.
Ştim că apostolatul s-a făcut şi cu sabia! (În Evanghelie găsim acest indiciu al săbiei: „Acum vă zic: ... cel ce nu are sabie, să-şi vândă haina de pe el şi să-şi cumpere sabie!”) Or pe o femeie n-o poţi înnarma s-o trimţi în „colindat” misionar, printre barbarii antici sau moderni.
De la taină la spectacol
Colindul religios este, în esenţă, „vestire bună”. Apoi el încorporează şi alte sensuri, adică trece de la mysterion, la spectatio: ajunge să reflecte momente de viaţă, naştere, moarte, căsătorie, sau ocupaţii vitale: ritualizarea unor activităţi domestice sau obşteşti. Astfel apar: colindul agrar, colindul cinegetic, colindul nupţial, „vânarea” celui ursit…
Colindul mai cuprinde şi ecouri din civilizaţia străveche a dacilor. S-a exagerat spunându-se că în colind se află şi reflexe mitriarhice, şi din religii orientale, ajunse în Dacia. Sunt lucruri de arheologie etnică, dar sunt şi exagerări.
Termenul „colind” provine din latinescul Calendae, care a dat şi cuvântul calendar.
Când se deschide cerul
Se spune că în noaptea de Crăciun se deschide cerul. Colindele vorbesc despre deschiderea cerului. Deschiderea cerului, în sens metaforic, înseamnă că la sărbători mari omul are prilej de spiritualizare, mai uită de ego, devine bun: se suspendă trăirea în instincte.
Dar mulţi încă mai rămân robi instinctelor… că vedeţi, boieri dumneavoastră … de Crăciun se fac excese culinare, excese bahice! În sărbătorile creştine este şi un rest de Saturnalii, de vechi sărbători bahice! Omul bea şi chefuieşte, şi pare o naivitate din partea noastră să mai vorbim despre deschiderea cerului şi despre amintiri biblice... azi!
Un idealism care pare desuet ne face să mai vorbim de trăire spirituală: „coborârea divinului în istorie”, trecerea de la trăitul „în trup” la trăitul „în duh”, măcar cîteva minute, preţ de-un colindat. Unde se află cerul? Revelaţia hristică spune: „Împărăţia cerului se află înlăuntrul vostru”. La figurat, deschiderea cerului este o stare de transfigurare. Ziceam, măcar preţ de un colind! Dar de unde să iei colindători?
În Bucureştiul secular, unde mai colindăm?
Crăciun fără colinde nu se poate, chiar în lumea noastră dezvrăjită, desacralizată. Credeam că suntem ultima generaţie a colindelor, dar, cu fiecare Crăciun, văd, colindul e relansat cu vigoare, pe viu sau... pe sticlă. Mai chemăm aici, în capitală, coindători din zonele încă hieratice...
Mai sunt şi aspecte epigonice, cu pitorescul lor. De la început de decembrie, în Bucureşti asist la colindatul din tramvai şi din metrou. În tramvai, copilaşii rromi şi neo-rromi colindă pentru un bănuţ. Ei cerşesc mai frumos când cântă vestitul lor colind: „La un colţ de cotitură, mă întâlnii cu Dumnezeu...” Apoi cer „bănişorul”... Este o epigonie, un spectatio hilar. Oamenii îi ocolesc sau îi blagoslovesc.
Dar există şi aspecte urbane, profesionist regizate: când grupuri folclorice se duc să-l colinde pe Vlădica din Dealul Mitropoliei, sau pe Vodă cel nou de la Cotroceni. E fain, e amintirea unei măreţii apuse, e îmbălsămarea Leului din Babilon…
Cu adevărat fain este un colindat al grupului „Iza” din Maramureş, venit pe scena Muzeului Ţăranului Român. Sau un colind de Ştefan Hruşcă, ce răsună de aici până-n Canada. Sau un colind horit al lui Grigore Leşe. Sunt corinde reînviate şi împrospătate, ascultăm ca altădată, ele ne reinventează copilăria. Şi, rareori, în omul trezit o clipă din somnul biologic, se deschide un nepărelnic cer.
FOTO: Vasile Andru, la vreme colindelor, în Bucovina, în 1964 FOTO: Arhiva personală
Se încarcă comentariile...
