Să judecăm Biserica în zilele de sărbătoare

Citesc, cu uimire, postărilor colegilor mei de spaţiu virtual referitoare la cum ar trebui să fie sărbătoarea Învierii Domnului. Privesc cu oarecare amuzament la judecăţile de valoare făcute pe seama românilor care nu mai ştiu să întâmpine această minune şi la adresa Bisericii care s-a transformat mai degrabă într-o societate comercială care obţine profit de pe urma pseudo-credincioşilor.

Transformarea rapidă şi nu neapărat pozitivă a societăţii româneşti este pusă aproape exclusiv pe seama Bisericii care se face vinovată de toate greşelile „turmei“ şi o îndeamnă să rămână scufundată într-o profundă necunoaştere.

Exemplele de preoţi care au uitat de menirea lor divină şi de parohi care produc bani şi din piatră seacă (a se citi sărăcia enoriaşilor) culminează cu critici mai mult sau mai puţin voalate asupra modului în care îşi fac datoria în momentul celebrării marilor sărbători creştine.

Criticii sunt ba comentatori de dogmă (explicându-ne unde greşeşte Biserica şi poporul în aplicarea şi respectarea acesteia), ba izvorâtori de noi adevăruri încercând să arate fraţilor în credinţă (căci se recunosc creştini) că Biserica nu se mai leagă de Dumnezeu aşa cum ar trebui.

E dreptul lor şi pe alocuri mai au şi dreptate. Dar încercările repetate de a despărţi Biserica de români sunt vizibile şi au un caracter din ce în ce mai agresiv în mass-media. Dacă nu-ţi place cum arată sau se poartă Patriarhul, atunci Biserica trebuie separată de credinţa românilor în Dumnezeu. Dacă un preot, sau mai mulţi, nu respectă perceptele creştine atunci Biserica nu este legătura pe care românii o pot avea cu Divinitatea. Catedrala Neamului este prea scumpă şi este pusă în antiteză directă cu lipsa şcolilor şi spitalelor. Avem prea multe biserici şi prea puţine instituţii de ajutor social.

Dacă Biserica reacţionează la orice articol critic şi/sau defăimător devine o instituţie agresivă care nu acceptă punctele de vedere care nu sunt în concordanţă cu viziunea sa.

Citind printre rândurile scrise cu dibăcie de unii critici de zile sfinte (căci articolele sunt plasate de multe ori în momente bine alese) putem descoperi chiar inutilitatea, sau de ce nu pericolul, pe care Biserica îl reprezintă la adresa societăţii româneşti. 

Nu mă consider un bun creştin şi nici la Biserică nu ajung atât de des pe cât ar trebui, dar sunt creştin-ortodox. Şi nici nu caut să iau apărarea unei instituţii pe care unii o consideră „încremenită în timp” sau „lipsită de transparenţă”. Nici nu vreau să-i jignesc pe ceilalţi creştini sau de alte religii, vorbind doar despre Biserica Ortodoxă. Este biserica în credinţa căreia m-am născut eu, părinţii, bunicii şi străbunicii mei.

Orice dezbatere este benefică atât timp cât cei ce o provoacă încearcă să construiască. Să valorizeze ceea ce avem şi să-şi aducă contribuţia personală în acestă construcţie. Să dărâmi şi să dai cu pietre...este destul de uşor. 

În această zi Luminată, nu pot decât să reamintesc tuturor celor care, cu atâta uşurinţă, trec peste secole de istorie şi de zidire a unei identităţi, care acum se vrea a fi ştearsă cu buretele, că:

„Zace in noi o tainica rautate, careia-i place sa descopere nedesavarsirile fratilor nostri si iata de ce, gata stam sa-i judecam, uitand ca judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. In loc de a cerceta cu atata pornire ispititoare cugetul altuia, sa ne coboram in al nostru. Gasi-vom destule temeiuri sa fim ingaduitori fata de aproapele nostru si sa tremuram pentru noi insine." Arsenie Boca