Vezi şi cartea lui Mihai Ungheanu: „Românii şi tâlharii Romei. Razboi religios - razboi de imagine?“.

Printre ceea ce se afirmă despre noi regăsim lenea – posmagul muiat, adică – lipsa de educaţie, sărăcia, laşitatea, lipsa de curaj, supuşenia, faptul că „mămăliga nu explodează“ şi alte câteva, culminând cu ideea că „frumoasă ţară, păcat că e locuită“.

Lăsând la o parte faptul că nu există ţară fără locuitori – deci nu poţi să spui că o ţară este frumoasă fără să nu incluzi în afirmaţie şi locuitorii – doresc să elimin în mod direct o prostie: românii sunt mereu supuşi şi nu se revoltă. Oameni fără energie şi fără dorinţa de a se opune statului şi instituţiilor sale, românii ar fi mereu doar nişte executanţi şi atât, în opinia altora.

Afirmaţia că românii sunt atât de ne-reactivi este falsă şi aproape aberantă. Mai grav, se consideră că la această trăsătură este impregnată mental de sistemul de educaţie din ce în ce mai slab pe care îl avem, de biserica ortodoxă şi de liderii politici. Iar argumentul suprem al celor ce cred aşa ceva – şi propagă ideea – este că balada Mioriţa este un simbol al resemnării şi fatalismului, mai ales că se studiază în fiecare şcoală, fiind una dintre lecturile-simbol ale poporului.

Este adevărat că politicienii îşi doresc să aibă doar cetăţeni creduli, care să asculte orice şi să voteze cum le indică partidele. Dar oamenii au învăţat cumva să distingă un om de stat de un lătrău, un om serios de o lichea şi îşi direcţionează încrederea acolo unde dezamăgirile sunt mai puţine.

Iarăşi, nu se poate accepta că biserica ortodoxă acţionează mai degrabă în sensul creării de oameni supuşi, oricât de tare ar sări în sus cineva la afirmaţia asta. Biserica are interesele sale, inclusiv pecuniare, dar are suficientă inteligenţă – prin cei aproape 2000 de ani de experienţă – să ştie că un om care va dori să interzică preotului să îi intre în casă poate să o facă, iar împotriva acestei interdicţii nu există contra-argument. Fiecare om are libertatea de a gândi şi alege, iar dacă alegi să fii ateu, ce ar putea să facă o biserică sau alta? Cel mult să îţi aştepte moartea şi să încerce să te îngroape cu slujbă religioasă, ca o răzbunare supremă peste timp.

Ceea ce invocă unii şi alţii privitor la relaţia biserică – supunere sunt 3 versete din Episola către romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 13, care spun:

1. Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.

2. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osanda.

3. Căci dregătorii nu sunt frica pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frica de stăpânire? Fă binele şi vei avea lauda de la ea.

Textul nu poate fi negat, dar interpretarea lui uită că „tot sufletul“ se referă la toţi oamenii, indiferent de poziţia lor socială. Sintagma folosită nu face distincţii, şi trebuie înţeleasă în raport de prima poruncă: „Eu sunt Domnul Dumnezeu. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine“. De aceea este în versetul 1 scris: „iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite“. Adică, atotputernicia Sa face să fie X conducător o zi, un an sau 2 mandate, dar în raport de supunerea sa faţă de înalta stăpânire, pentru că şi conducătorul are un suflet din acele toate.

Chiar istoria demonstrează că nu există o singură stăpânire într-o ţară de-a lungul istoriei. Dimpotrivă, aproape toate ţările au recunoscut răsturnări violente ale grupurilor conducătoare, deoarece şi ele au încălcat înaltele stăpâniri, care nu sunt ale oamenilor.

De altfel, în alte capitole ale epistolei lucrurile sunt clarificate, rezultând foarte clar că tot ceea ce facem pe această lume tot pentru / în raport de Dumnezeu le facem, iar El va decide care ne va fi soarta după ce trupul va fi despărţit de suflet – cap. 14:

7. Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.

8. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.

9. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii.

Una dintre marile greşeli ale zilei este să ceri bisericii – oricare ar fi ea – să îşi schimbe fundamental doctrina, în raport de dezvoltarea tehnologică a zilei şi de corectitudinea politică. Ea nu poate face asta, pentru că îşi alterează esenţa. Vrea sau nu, conştientă de situaţia zilei sau nu, nu poate modifica revelaţiile divine.

De asemenea, a judeca o credinţă şi comportamentul pe care o biserică îl impune după regulile pe care încercăm să le impunem partidelor sau firmelor este eronat, pentru că fiecare dintre ele are alt rost şi alt scop, precum şi o altă durată ca timp. Biserica prevede nişte lucruri, dar nu poate să impună cuiva să şi creadă îl ele, tocmai pentru că libertatea gândirii este ceva efectiv.

Iar ultima idee prostească referitoare la supuşenia românilor este legată de balada Mioriţa. „Că ea este ceva fatalist şi că ciobanul moldovean e bleg şi aşteaptă să fie omorât, şi aşa sunt şi românii – adică blegi, adică proşti“.

Nimic mai fals!

Balada Mioriţa este mai degrabă o baladă a mangementului sui-generis, precum şi a dreptului. Concret, mioriţa / angajat află de un pericol care îl priveşte pe cioban / patronul firmei şi merge să îl anunţe pe acesta, fiind conştientă că soarta ei nu va fi bună în noua turmă / noua firmă ce ar rezulta în urma împărţirii / fuzionării. Loialitatea angajatului este o valoare dorită în orice analiză managerială a unei firme, deci – să ne mai gândim.

În plus, faptul că îi cere să îşi aducă şi un câine şi nu mai mulţi arată încredere în posibilităţile de auto-aparare a ciobanului – dar nu mai dezvolt ideea.

Dar esenţa aici apare: ciobanul află şi nu stă cu mîinile în sân.

Dacă ar fi fost un simplu fatalist, ar fi spus „pentru că am să mor .....”. Nimic din toate acestea: verbele folosite în cadrul discursului său sunt la condiţional-optativ, mod verbal care înseamnă că ceva s-ar putea întîmpla, fără să existe această certitudine: „şi de-a fi să mor ...... Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni ...” .

Unde este certitudinea morţii, dragi cititori neatenţi ai baladei? Cum aţi citit-o, cu gândul la vreo bucată de brânză? De ce repetaţi ca papagalii ceea ce nu aţi citit cu atenţie, ceea ce nu aţi fost capabili să să interpretaţi? Vă pot pune la dispoziţie şi DEX-ul, şi Gramatica limbii române – realizată de către Academia Română – dacă nu credeţi.

Ciobanul procedează în fapt ca orice om normal ameninţat de o primejdie mare – plecarea la război, o operaţie grea, o posibilă întâlnire cu înfuriata lui soacră etc: îşi pune ordine în lucruri, pentru că nu e sigur ce urmează. Şi nu este normal aşa? De ce să nu încerci să îţi ordonezi afacerile încă din timpul vieţii, ca să nu laşi loc de certuri după ce vei muri? Juridic vorbind, partajul de ascendent este o astfel de procedură, care elimină din complicaţiile unui posibil proces de succesiune. De aceea afirm că această baladă are şi această pronunţată dimensiune de seriozitate şi juridicitate, pentru că omul era conştient de pericol şi vrea să îşi asigure cât mai mult din ceea ce are.

Deci, nici balada Mioriţa nu are explicaţia reală a comportamentului ne-reactiv al românilor. Dar chiar este el atât de pasiv? Realitatea demonstrează că nu, iar 16 noiembrie 2014 sau protestele pentru Roşia Montană sunt doar câteva exemple.

Românii sunt neîncrezători în stat şi instituţiile sale. În timpul istoriei i-au cunoscut forţa şi au învăţat să se teamă de el. De aceea există această idee: „statul să ne dea”, pentru că încrederea nu se câştigă la un om temător din vorbe, ci mai ales din fapte. „A da” din partea statului înseamnă că acesta nu te amăgeşte, ci chiar face un pas în plus pentru stingerea neîncrederii.

Ceea ce este supărator pentru politicienii şi / sau politrucii din această ţară este faptul că românii ştiu bine că pentru a li se da ceva, se vor cheltui bani, iar la final tot ei vor plăti. De aici avansul lent dar decisiv al doctrinelor care valorizează mai puţin solidaritatea socială sub aspect economic şi fiscal.

În final, încă o întrebare pentru cei care cred că românii sunt supuşi: vă imaginaţi ce ar fi însemnat ca şi în perioada 2001 – prezent să fii ieşit din ţară doar cu viză? Câte milioane de oameni nu ar fi ieşit din ţară, şi ar fi trăit efectiv în această incompetenţă politică şi economică ce se manifestă pe atâtea planuri? Mulţi, măi băieţi – iar multe sute de mii de şomeri în plus ar fi fost. Iar dacă oamenii fără loc de muncă nu explodează, înseamnă că nu cunoaşteţi viaţa. Oricum, nu cunoaşteţi minima teorie a interpretării gramaticale a unui text. Back to school, back to wisdom!