Rescrierea istoriei. Despre o iniţiativă de zile mari

Dacă ar fi să dau premii, eu i-aş da acestei iniţiative. Ea este, cel puţin după părerea mea, una foarte binevenită prin lejeritatea ei.

„Îmbrăţişează un maghiar! — Ölelj meg egy románt!” — asta este iniţiativa despre care vorbesc. E simbolic că a pornit de la Edwin Sebastian Marc, un timişorean. Dacă Clujul e oraşul în care un primar face totul să rămână provincial, iar Tg. Mureş locul unde numărul maghiarilor încă-i mai deranjează pe românii cei mai verzi, de la Timişoara suflă şi astă-dată un altfel de vînt.

Subliniez lejeritatea pentru că mereu auzim despre proteste, pichetări, declaraţii şi semnături, constipaţii naţionale. Ei bine, asta nu se încadrează în nicio categorie. Înainte de 15 martie, adică de sărbătoarea naţională a maghiarilor, ne vom îmbrăţişa reciproc cei care credem în astfel de gesturi.

Am auzit obiecţii de genul „pe stradă nu poţi şti cine e român şi cine maghiar”. Mă rog, păi atunci o să îmbrăţişezi un conaţional de-ai tăi, mare scofală. Îmbrăţişarea, ca şi zîmbetul, nu costă nimic, doar te binedispune.

Nimeni nu va îmbrăţişa portretul-robot al maghiarului sau românului: groful arogant sau mămăliga mincinoasă. Fiecare îi va îmbrăţişa pe Ioana sau pe Vasile, pe Ágnes sau pe Szilárd. Un om în carne şi oase, nu un teanc de prejudecăţi.

Poate e destul să înţelegi că o naţie înseamnă întotdeauna mult mai puţin decît o persoană. O naţie este ceva abstract, îndepărtat, opac. 

Oricum a sosit timpul să rescriem istoria şi isteria.