Agitaţia recentă de la MTR în chestiunea LGBT nu a făcut decât să stârnească aruncarea prin blogosfera românească, din ambele tabere, a unor cuvinte pe post de pietre, ce au provocat răni. De aceea, încerc o calmare a spiritelor, arătând că în ambele tabere avem de-a face cu o rătăcire a căilor iubirii divine.  

Dragi fraţi, minoritari LGBT.

Vă rugăm să înţelegeţi că afirmarea publică a unor drepturi minoritare, în contextul unei societăţi cu puternice rădăcini creştine, în care Scriptura afirmă clar că ceea iubiţi dvs. este contrar voii lui Dumnezeu, nu este scutită de efecte, uneori nefaste şi, desigur, nedorite de nimeni. Sigur că, în libertatea sa, dăruită de Dumnezeu, omul poate ajunge să reclame dreptul de a păcătui. Divinitatea nu are o problemă cu aceasta şi cred că nici noi nu ar trebui să avem o problemă cu asta, câtă vreme fiecare îşi va primi răsplata faptelor sale. În fond sfinţenia este un drum al alegerii. Iar Biserica vă va aştepta mereu cu lacrimi în ochi, asemenea părintelui care şi-a primit fiul risipitor înapoi cu cele mai mari onoruri. Chiar dacă vă veţi arăta mereu deranjaţi de catalogarea pulsiunilor dvs. ca fiind „păcătoase”, de către Biserică. Ce să-i faci, morala divină nu se schimbă după cum vrea omul.

Personal, nu-mi dau seama dacă această slăbiciune sufletească a domniilor voastre vine din plăcere, frica de sexul opus, nonconformism sau extravaganţă. Cert este, însă, că nu trebuie să transformăm această orientare minoritară a dvs.  într-o provocare la adresa celorlalţi. Căci asta a fost, practic, alegerea MŢR ca loc al unei manifestări în care vă afirmaţi drepturile dvs. A susţine o orientare sexuală total nespecifică ţăranului român (deci culturii tradiţionale româneşti) într-un loc care aminteşte de creştinism şi religiozitate mi se pare egal cu provocarea de a băga nuca în perete. Iar aici este regretabilă cântarea în strună a autorităţilor române tacticii mai noi a SUA, de susţinere a minorităţilor LGBT,  prin metoda înţepării popoarelor în locurile lor mai sensibile. Cred că se putea alege un alt loc, mai puţin sensibil ca semnificaţie, pentru proiecţia respectivului film al discordiei decât MŢR. Probabil a fost un ghiont dat românilor, în drumul spre adevăratul test al autorităţilor: momentul punerii pe tapet, mai cu apăsare, a chestiunii legalizării parteneriatelor LGBT. Căci, precum observăm în jur, ţări născătoare de democraţie lumească,  urmează logicii nediscriminărilor sexuale până la capăt, discriminând voinţa divină în privinţa familiei. Presupun că la noi este doar o chestiune de timp.

Prin urmare, deşi dvs. aveţi, actualmente, drepturi legale civile neincriminatorii, de a vă bucura de iubirea minoritară şi nefirească, nu trebuie să iritaţi majoritatea. Sunt convins că, într-un final, Statul vă va acorda ceea ce doriţi, căci Statul este laic. Însă regula convieţuirii este foarte simplă: dacă vreţi să fiţi toleraţi, după cum adesea afirmaţi, nu provocaţi.

Dragi confraţi, majoritari creştini

Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de provocări, rătăcind iubirea divină, transformând-o în ură. Căci niciodată ura nu a convertit pe cineva la iubire divină.

  Uităm prea des că principiul de la care trebuie pornită orice discuţie despre păcatele condamnabile în Scriptură, sună foarte simplu şi clar: Păcatul nu trebuie îngăduit, dar păcătosul trebuie iubit. Vorbind civic, nu suntem de acord cu păcatul, dar nu spargem capul păcătosului. E drept că promovarea publică a acestor orientări, alături de încercările de a schimba definiţiile din DEX sau cele medicale, ne poate speria, gândindu-ne la urmaşi. Dar răul nu se combate cu rău, ci cu bine. Pentru a avea urmaşi buni, trebuie să-i educăm mai bine, chiar cu riscul de a reveni la o educaţi creştină de samizdat sau de catacombă. În fond, Hristos însuşi ne numeşte „turmă mică” şi ne îndeamnă să nu scoatem sabia din teacă, în faţa provocărilor, aşa cum a făcut când a fost arestat. Mai de folos ar fi fost o manifestaţie paşnică, în tăcere şi cu lumânări în mâni, în poarta MŢR, semn al imposibilităţii arestării conştiinţei creştine, decât să provocăm tulburare din extremism religios, ce nu foloseşte nimănui.

Menţionarea biblică a păcatelor numite „contrare firii” nu poate fundamenta în nici un fel agresivitatea sau violenţa la adresa acestor suflete rătăcitoare întru iubire. N-ar însemna decât să rătăcim şi noi. Dimpotrivă. Dacă respectăm principiul iubirii de duşmani, cu atât mai mult ar trebui ca noi, cei ce ne socotim „hetero” să nu aducem vreo atingere chipului lui Dumnezeu din aceşti oameni LGBT, chiar dacă Scriptura îi condamnă. Căci tot Scriptura îi şi aşteaptă la pocăinţă, căci nu doreşte moartea celui păcătos, ci îndreptarea lui.  Iar îndreptarea, o ştim cu toţii, este cu atât mai grea cu cât ţi-e greu să recunoşti în tine stăpânirea păcatului. Căci singurul duşman veritabil nu este în cel de lângă noi, ci cel din noi: firea alterată de păcat.

Catalogarea cu piatra în mână (sau în gură) a confraţilor noştri ca poponari, pederaşti sau alte cuvinte jignitoare, ori aruncarea cu diverse obiecte în ei, nu va demonstra vreodată vreo evoluţie spirituală a noastră, ci doar rămânerea în era întunecată a Vechiului Testament, când LGBT trebuiau lapidaţi. Chiar şi numirea lor ca bolnavi nu poate fi utilă, dacă nu este însoţită de nuanţa adecvată: bolnavi în suflet. Dar spuneţi-mi, dragilor, care dintre noi, păcătuind, nu este bolnav în suflet? Cine dintre noi nu l-a supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre? Care dintre noi nu a rătăcit el însuşi, vreodată, calea iubirii de fraţi? De ce ţinem să ne arătăm nevrednici de îmbrăcarea cu Hristos la Botez? Să lepădăm de la noi pietrele, căci nici unul dintre creştini nu are dreptul de a le arunca asupra cuiva. Iar Sf. Pavel se numeşte pe sine „cel dintâi dintre păcătoşi”.

Iată, suntem la Duminica Vameşului şi a Fariseului. Să avem grijă să nu ajungem ca fariseul ci, dimpotrivă, să ne rugăm ca vameşul, pentru păcatele noastre şi ale confraţilor noştri. Cum să ne înţeleagă cineva că suntem ai lui Hristos, câtă vreme ne arătăm intransigenţi, vehemenţi, violenţi? Ştiu că doare când fratele tău alege deliberat păcatul, dar tocmai de aceea se cuvine să avem ca pildă înaintea noastră pe Hristos care, pe de o parte respectă alegerea fiecăruia de a-i urma sau nu, iar pe de altă parte ne cheamă cu dragoste, pe fiecare, stăruind să nu rătăcim căile iubitoare ale mântuirii.

Iar vrednicul de pomenire Arhim. Arsenie Papacioc ne învăţa, în viaţă fiind: Nu vreau revoluţie, ci evoluţie (spirituală desigur).

 

PS. Prin aceasta, sper ca stimabilul confrate de blog, care a acuzat BOR de fundamentalism în această chestiune, va înţelege că Biserica are un singur fundament: iubirea hristică, lipsită de osândire.