Proiect pe viaţă. Scrisoare deschisă către Doru Pop în legătură cu nişte chestii transilvănene

Dragă Dorule, permite-mi să-ţi scriu această scrisoare pe de o parte ca o continuare a unei discuţii pe care am purtat-o la Bucureşti, pe de alta, ca răspuns la articolul tău care a apărut pe site-ul Ziarului de Cluj.

Încep prin a-ţi spune că în esenţă ai dreptate. Oricît adevăr ar avea un comentator care spune că Zsolt Szilágyi are homepage şi în limba română sau că pagina Facebook a dînsului e tradusă în română, este limpede că el şi ceilalţi din PMP doresc, cum bine formulezi, din perspectiva transilvanizării şi nu a ardelenizării, vor deci „federalizarea României de-a lungul unor falii etnice” şi nu o Românie multietnică şi multiculturală. Vor deci exact opusul a ceea ce a vrut Károly Kós, care împreună cu alte mari personalităţi culturale maghiare din perioada interbelică a elaborat o teorie despre faptul că Transilvania are „un suflet diferit”, un român de aici fiind deosebit de unul regăţean, un maghiar, altfel decît un maghiar din Ungaria şi un sas altfel decît un german. Ideea lor a fost numită „transilvanism”, deci Zsolt Szilágyi ar trebui să vorbească despre ardelenizarea României. Sigur că cei din trecut s-au gîndit la o Transilvanie care e un fel de „Elveţia din est”, o formulă pe care Kós n-a scris-o, care însă a dăinuit. 

Prea puţin, totuşi. Acum e „pe val” autonomia secuilor, în timp ce şi eu visez despre o federalizare multiculturală şi realizată într-o regiune mult mai vastă decît teritoriul a două judeţe. Şi aici încep problemele.

Îţi aminteşti cum la discuţia organizată la ICR la care te-am invitat am vorbit foarte degajat despre multiculturalism, despre familii mixte, despre dictatură şi umor, iar apoi am continuat convorbirea noastră la Institutul Balassi unde am fost cazaţi, am stropit-o cu vin şi am ronţăit-o cu sărăţele. Am vorbit acolo despre romanul Martei Petreu şi despre cel al lui Alexandru Vlad, m-ai întrebat dacă sunt traduse în maghiară şi eu aş vrea acum să iniţiez un program de traducere la ICR în care să fie incluse cele două cărţi transilvănene şi, dacă-mi permiţi, romanul tău, cu nimic mai puţin transilvan.

Dar îţi aminteşti şi faptul cum s-a ridicat din public un personaj straniu punînd o întrebare lungă a cărei esenţă a fost, chiar tu „ai tradus-o”, cum poate vorbi la masa asta un om care nu stăpîneşte la perfecţie acordurile limbii române. Dacă citeşti comentariile scrise la cîte-un articol al meu de aici, o să vezi cîtă ranchiună, cîte prejudecăţi şi în cele din urmă cîtă prostie fumegă în jurul relaţiei dintre români şi maghiari. Pot să jur pe viaţa mamei mele că nu sunt naţionalist, o să fie unii (mulţi!) care n-o să mă creadă în veci; pot să-i implor pe cititori să nu mă considere „maghiar”, adică arogant, grof şi autonomist gen Szilágyi, mulţi dintre ei or să mă considere aşa în continuare.

Trăim, tu şi eu, într-un oraş în care una dintre dileme sunt plăcuţele bilingve pe care primarul nu vrea să le pună. Szilágyi trăieşte în oraşul din care tu te tragi şi în care sunt probleme legate de denumirea maghiară a unor străzi. Ieri am ascultat-o pe Dana Grecu vorbind cu o altă doamnă cu ochii daţi peste cap cum că Iohannis nu a pregetat să spună că nu e român. Îţi aminteşti desigur scandalul statuii de la Arad. Scrierea numelor maghiare e iarăşi un punct sensibil (de exemplu, Hunor e prenumele, Kelemen, numele).

Vreau să spun că nu sunt de acord cu Szilágyi, dar îl înţeleg. S-a socializat într-un mediu care nu prea l-a ajutat să devină un adept al transilvanismului din interbelic. A întîlnit, mă gîndesc, mulţi români care au fost fie din Regat, fie din Transilvania, fie din Partium, dar l-au privit oricum cu suspiciune. Nu ştiu cum va fi dacă va fi vreodată autonomia secuilor, şi nu vreau să mă mut acolo, dar tare mi-ar plăcea să trăiesc într-un mediu în care identitatea nu mi-e pusă mereu la îndoială; în care nu se dărîmă pămîntul dacă spun că sunt ceea ce sunt; în care nu mă izbesc de dubii privind calitatea mea de cetăţean al României.

Cred că mai avem pînă atunci. Şi cred că trebuie să lucrăm la asta. Nu numai Szilágyi, ci şi tu, şi eu. Poate e un proiect pe viaţă.