m-au ajutat de curând să asist, ca şi când aş fi fost de faţă, la sărbătorirea Sfântului Grigore Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa vâlceană, la care au participat, mi-a spus emoţionat ierarhul amintit, patru, cinci mii de credincioşi! Am văzut, astfel, în numărul acestora veniţi din toate colţurile ţării şi, mai ales, tineri, un semn al speranţei că biserica noastră creştin–ortodoxă reprezintă încă un reper important în viaţa poporului care îşi păstrează credinţa şi leagă de ea sentimentele de identitate naţională şi de spirit.

Bistriţa vâlceană, ctitorie a Boierilor Craioveşti, care au adus aici moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, a fost tot timpul, de-a lungul istoriei sale, un reazem şi un focar iradiind credinţa creştin-ortodoxă, hotărâtor pentru identitatea nu numai a Olteniei şi Munteniei, ci şi a Ardealului şi Moldovei şi nu trebuie uitat faptul că, aici, la Mănăstirea Bistriţa, a fost într-o vreme de restrişte pentru ortodoxie în toţi Balcanii, de asemenea, un reper şi la un moment dat chiar o universitate teologică creştin-ortodoxă unde s-a şcolit şi învăţatul Voievod Neagoe Basarab, autorul, cum bine se ştie, al unei cărţi de învăţătură pentru domnitorii Ţării Româneşti.

Bistriţa vâlceană zidită de Boierii Craioveşti a fost şi vatra primei cărţi şi primelor cărţi în limba română pe care boierii olteni şi domnitorii pe care i-au dat le-au trimis solidari şi generoşi şi în Ardeal, şi în Moldova, şi mă simt dator să subliniez aici o observaţie a tânărului cărturar Nectarie, doctor în filosofie, Stareţul Mănăstirii Radu Vodă, ea însăşi gândită de către voievozii care au zidit-o şi ca o vatră de cultură unificatoare pentru toate cele trei ţări româneşti ale istoriei noastre.

Arhimandritul Dr. Nectarie sugerează nevoia imperioasă pentru ziua românească de azi a cercetării şi luminării contribuţiei boierimii oltene, începând cu Craioveştii, la lupta pentru înfăptuirea statului naţional unitar român, idee împlinită strălucit de către Mihai Viteazul.

Iată, mă gândeam, când Arhiepiscopul Varsanufie de la Râmnic îmi povestea atmosfera sărbătorească de la Bistriţa prilejuită de hramul Sfăntului Grigore Decapolitul, atmosferă care izvora şi ea din sufletele miilor de credincioşi creştini-ortodocşi din toate hotarele ţării de azi, iată, mă gândeam, ce prilej inspirat şi pentru istoricii noştri şi pentru şcoala noastră, pentru învăţământul nostru în general, de a pregăti cu temei sărbătoarea Marii Uniri în tot anul care ne mai desparte de ziua când se vor împlini, la 1 Decembrie 1918, 100 de ani de existenţă a statului unitar naţional român.

Prezenţa celor cinci mii de credincioşi din toate provinciile româneşti de astăzi, la Bistriţa Boierilor Craioveşti, la Liturghia slujită de doisprezece ierarhi, episcopi, arhiepiscopi şi mitropoliţi, într-o procesiune tulburătoare, ne arată că românii au nevoie de rugăciunea creştin-ortodoxă ca să se îmbărbăteze în speranţa că vor sărbători 100 de ani de identitate naţională şi spirituală în hotarele unei ţări care a fost creştinată de la începuturile ei de către primul apostol, venit aici pe ţărmurile Tomisului, Apostolul Andrei, cinstit şi el semnificativ cu numai o zi înaintea zilei naţionale a României de azi.

Institutele de cercetări istorice de la Bucureşti, de la Cluj, de la Iaşi, Academia Română, Patriarhia, aceasta cu reverberaţia ei contagioasă şi prin zidirea Catedralei Neamului, se vor considera şi vor fi, sper, conştiente şi datoare prin cercetările lor ştiinţifice şi, astfel, prin întreaga lor autoritate academică, să ofere clipei împlinirii primei sute de ani de la Unirea cea Mare argumentele speranţei noastre într-un viitor demn.