Pelerinajul şi penitenţa

Am urcat şi eu astăzi Dealul Mitropoliei pentru a lua parte la hramul Catedralei Patriarhale şi pentru a asista la proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Dionisie, Eposcopul Cetăţii Albe-Ismail.

Am văzut şi şirul pelerinilor veniţi să se închine la moaştele celor trei sfinţi care s-au întâlnit în acest an pe Deal – Sfântul Dimitrie cel Nou, Sfânta Muceniţă Filofteia şi Sfântul Ierarh Dionisie. Unii dintre pelerini au stat până la 8-9 ore la rând.

Pe drum, în maşină, am ascultat câteva vox pops făcute de cei de la Radio Trinitas la coada de pelerini. Mulţi oameni au vorbit despre bucuria întâlnirii cu sfinţii, pe care o simt după ce aşteaptă la rând câteva câteva ore. Sau despre faptul că vin la sfinţi cu câte un necaz, o problemă personală, pentru a primi ajutorul şi mijlocirea acestora către Dumnezeu. Câţiva copii au povestit cum rugăciunea către Sfântul Dimitrie i-a ajutat la şcoală, să treacă prin teze sau examene dificile. Cineva a vorbit despre o minune pe care i-a făcut-o Sfântul Dimitrie, despre faptul că acest sfânt i-a vindecat soţia, căreia medicii nu îi mai dădeau nici o şansă de scăpare. „Nu există nici un dubiu, nimeni nu credea că soţia mea mai scapă, şi singurele care au ajutat-o au fost rugăciunile Sfântului Dimitrie”, a spus acest bărbat. „Eu vă pot spune că am văzut o minune cu ochii mei.”

Dar nu aceste mărturii mi s-au părut cele mai importante. Desigur, ele sunt puternice, însă dintre toate una în mod special mi-a atras atenţia. Este mărturia unui bărbat venit din Moineşti cu trenul, care a spus cam aşa: „Am venit la Sfântul Dimitrie pentru a cere iertarea păcatelor, şi ajutor pentru mântuire. Mă întrebaţi dacă este obositor? Sigur că este obositor. Însă iertarea păcatelor şi mântuirea se dobândesc prin strădanie, prin suferinţă. Toţi suntem păcătoşi. Efortul, suferinţa sunt cele care ne purifică. În viaţă nu poţi să dobândeşti nimic fără efort. Şi nu putem să dobândim iertare de la Dumnezeu, nu putem să dobândim curăţenia sufletului dacă nu suferim puţin, dacă nu facem noi înşine puţin efort.”

Este o mărturie care mi se pare foarte realistă. Aşa este: e obositor să stai 7-8-9 ore în picioare la coadă, desigur că este obositor. Şi aceasta e sminteala celor care privesc pelerinajele strict din afară: ei nu înţeleg cum de nişte oameni pot sta o noapte întreagă la rând, cum de îşi pot asuma o astfel de osteneală, un astfel de efort şi o astfel de penitenţă pentru a se închina „unor oase”.

„Ştim de ce stăm aici, pentru că altfel, dacă nu am şti foarte bine, nu am putea să stăm”, a spus o femeie tot în acea emisiune. Evident că oamenii care participă la aceste pelerinaje ştiu că, cinstindu-i pe sfinţi, nu se închină doar „unor oase”. Evident că ei ştiu că, la capătul pelerinajului, se întâlnesc chiar cu sfântul la ale cărui moaşte se închină. „Înainte să vin la un sfânt, mă rog lui ca să fiu sigură că mă primeşte. Şi sfântul mă primeşte – şi aşa reuşesc să termin cu bine pelerinajul”, a spus o altă femeie, în vârstă. Evident că ei ştiu că,cinstind moaştele sfinţilor, ei cinstesc harul lui Dumnezeu sfinţitor, prezent în sufletul sfântului care se află în Ceruri, şi în trupul lui, care se află pe pământ. Aşa cum evident că ei au auzit de multele minuni făcute de sfinţi precum Sfântul Dimitrie cel Nou, şi vin acolo sperând că Dumnezeu va face şi în viaţa lor o minune – şi le va da sănătate, sau îi va ajuta să treacă peste alte încercări cu care se luptă. 

Însă mărturia bărbatului din Moineşti cred că adaugă dimensiunea esenţială, pe care mulţi o trecem cu vederea, în ziua de azi. „Toţi suntem păcătoşi. Efortul, suferinţa, sunt cele care ne purifică. În viaţă nu poţi să dobândeşti nimic fără efort”. Ce greu cad aceste cuvinte peste nişte urechi care sunt obişnuite să audă numai că trebuie să căutăm „cât mai mult confort”, sau că „suntem îndreptăţiţi să primim doar ce este mai bun”. Mai este lumea de astăzi dispusă în vreun fel să le primească?

Evident că suferinţa nu trebuie căutată cu orice preţ. Atitudinea ortodoxă arată că nu suferinţa în sine este mântuitoare – însă suferinţa poate deschide posibilitatea de a ne apropia mai mult de Hristos, de a-i simţi îndeaproape dragostea. Şi de a adânci raportul nostru cu Dumnezeu şi cu noi înşine. Iar Sfântul Siluan Atonitul arată că suferinţa este folositoare doar dacă este însoţită de smerenie. Şi mă gândesc că bezbojnicii din ziua de astăzi vituperează cu atâta furie împotriva pelerinajelor nu atât deoarece ei nu pot accepta dimensiunea supranaturală a întâlnirii cu sfinţii. În fond, ei pot accepta uşor alte lucruri supranaturale – precum horoscopul, tablele Ouija (de spiritism) sau un fachir yoghin care levitează. Dar ceea ce nu pot ei accepta  este tocmai ideea de penitenţă. Şi ideea că limpezirea şi vindecarea sufletească nu pot să fie obţinute fără rugăciune, fără efort – şi fără smerenie.