Patriarhul Teoctist

La final de iulie, acum un deceniu, murea Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915-30 iulie 2007). Vestea plecării dintre noi a nonagenarului ierarh a fost surprinzătoare, intervenţia medicală de la Fundeni nefiind una de urgenţă, ci programată.

Asemeni întregii sale vieţi, dedicate de la vârsta de 13 ani Bisericii, şi moartea avea să fie însoţită de comentarii, teorii, supoziţii. Mai ales după decembrie 1989, Patriarhul Teoctist a primit din plin şi cu dobândă toate criticile posibile şi imposibile la adresa comportamentului eclesial din anii comunismului. A fost ironizat, caricaturizat, jignit nemijlocit, mai ales de un grup de misterioase măicuţe care se trezeau să urle evlavios în timpul slujbelor „Teoctist Antihrist!” sau „Teoctist comunist!” şi alte asemenea lozinci preluate cu plăcere de media.

De numele celui de al cincilea Patriarh al Bisericii noastre majoritare se leagă însă şi alte lucruri. Înainte de toate, el a fost cel care, asumându-şi responsabilitatea întregului corp eclezial, s-a retras, pe 10 ianuarie 1990, la mănăstirea Sinaia. Actul ca atare este unic şi îl arată pe autorul său, mai ales pe măsură ce trece timpul, în cu totul altă lumină. Gestul lui nu a fost înţeles deloc, mitropoliţii ceilalţi ducând o indigestă luptă de succesiune. Motiv de a vedea, azi, revenirea Patriarhului, în aprilie 1990, la cererea Sinodului, drept o reparaţie meritată.

Revenind, Patriarhul Teoctist nu a obosit, până la moarte, să povestească, să relateze despre epoca dictaturii proletariatului, să îşi ceară iertare. Sigur, toate aceste momente s-au consumat în spaţiul eclezial, ceea ce explică de ce detractorii din exterior au construit un discurs paralel, presărat cu injurii şi atacuri la persoană. Comunicarea nu a fost punctul forte al Patriarhului Teoctist, asta în ciuda faptului că, jurnalistic vorbind, era o prezenţă telegenică şi, în ultimii ani, marcată de liniştea monahului conştient de faptul de a fi dus la bun sfârşit lupta cu sine.

Tot Patriarhului de la moartea căruia, iată, au trecut nu mai puţin de zece ani, datorăm şi invitarea la Bucureşti a Papei Ioan Paul II, luptător neobosit împotriva totalitarismului comunist. Au fost, în mai 1999, zile cu adevărat istorice. Şi tot Patriarhul Teoctist a instituit comisia de istorici chemată să limpezească meandrele vieţii bisericeşti în deceniile dominaţiei ateismului, să clarifice gradul de adaptare, respectiv rezistenţă. Un efort care, iată, este cât se poate de actual în anul 2017 dedicat de urmaşul său memoriei mărturisitorilor credinţei.