Pasca din capacele de Coca-Cola

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu-mi place să mă trezesc cu noaptea în cap. Mai bine zis, nu pot să mă trezesc atât de devreme. Toată ziua sunt ca şi teleghidată. Nu ştiu ce fac. Nu ştiu cât e ora. Nu ştiu cum mă cheamă. Nu mă pot concentra şi visez la un singur lucru, să fie seară şi să adorm.

Pe vremuri, când nu exista asfalt sau pavaj modern în curţi, noi aveam un covor de romaniţă care creştea primăvara în curtea bunicilor mei. Un covor de flori mare cât toată lumea mea mică de atunci. Şi anume pe acest covor de flori, pe la şase dimineaţa, se aşternea o masă pe care se puneau bucate „sfinte”, aduse de bunica de la biserică şi ne trezeam toţi cu noaptea în cap ca „să mâncăm sfinţit”.

Amintirile mele despre Paştele de pe covorul de romaniţă sunt amintirile despre mirosul ameţitor de pască, de care eram avertizaţi cu o zi înainte să nu ne atingem decât duminică, după ce va fi sfinţită şi fericirea pe care o emana bunica, purtând un şorţ cu flori şi mărgele, atunci când ne cocea acea pască, amestecând făină cu iubire.

Bunica era leoaică. Deşi atunci nu ştiam nimic despre zodii, acum înţeleg, că ea era reprezentanta cea mai fidelă şi pitorească a acestui semn. Purta multe mărgele, toate colorate, oricând şi oriunde, şi la biserică, şi la bucătărie.  Şi şorţurile ei erau mereu o explozie de culori. La fel îi erau rochiile. Ca o leoaică adevărată ce era, îşi iubea puii cu o iubire condescendentă când ăştia îi decapitau pasca pe furiş sau, ca să nu fie deconspiraţi, îi tăiau talpa şi o mâncau înainte de a fi sfinţită. Poate anume din acest motiv, bunica a inventat formele de copt pentru copii, capacele. 

În copilăria mea sovietică şi timpurie Coca-Cola încă nu exista. La început, pe sticlele noastre cu licoare era scris româneşte, dar cu grafie chirilică,  Апэ Дулче Дюшес. Sticlele goale le duceam înapoi la magazin şi luam pe ele câteva copeici, iar capacele ajungeau la bunica pe sobă. Ea ne cocea păscuţe mici în capacele de tinichea adunate un an întreg. Mai târziu, pasca devenise sofisticată, era coaptă în capace de la Coca-Cola şi, anume din această cauză, părea absolut fenomenală. Bunica nu inventase această metodă ca să-şi salveze pasca, pe care altfel i-am fi decapitat-o noi sau căreia i-am fi tăiat talpa chiar în coşul pregătit pentru biserică. Ea pur şi simplu şi-a dat seama că doar aşa, Paştele va fi pe înţelesul nostru, al copiilor, că aşa vom ajunge să-l îndrăgim şi să-l aşteptăm. Şi n-a greşit.

Pască în capace… Se pare că asta, cel puţin în accepţia generală, se cheamă sărăcie… Doar alţi copii, în alte ţări, acolo unde Paştele era “perfect legal”, îşi cumpărau în magazine ouă de ciocolată învelite în hârtie de toate culorile, iar mamele lor cumpărau forme speciale pentru copt, la fel de colorate probabil. Dar eu, nu ştiu de ce, cred că pasca noastră din capace însemna bogăţie.

Ce lume bogată trebuie să fie lumea unei femei, care stă aplecată o oră întreagă, de parcă ar fabrica bijuterii, asupra unor capace de Coca-Cola, ungându-le cu ulei, punând absorbită în fiecare câte trei grame de aluat şi aranjându-le cu grijă la gura sobei, cât mai în faţă, ca nu cumva să se ardă, iar la sfârşit, anunţă fericită că, uite, încă într-un an, bogdaproste lu’ Bojica, pasca a crescut frumos...

Eu nu ştiu dacă e un miracol că se aprinde focul haric în noaptea Învierii, nu ştiu dacă agheasma are proprietăţi cu adevărat deosebite sau dacă bucatele devin sfinte pentru că le sfinţeşte un preot. Eu nu ştiu dacă sunt gata să iert păcatele Inchiziţiei sau să accept că astăzi multe biserici şi-au făcut pagini pe Facebook şi la „gender” au ales „male”. Dar eu n-aş renunţa pentru nimic în lume la amintirile mele despre Paştele cu pască în capace de Coca-Cola.  Şi nici nu vreau ca vreodată, la amintirile lor despre Paşte, să renunţe copiii noştri. Şi pentru ca ei, într-o zi, ascultând poveştile despre Paştele din copilăria noastră, să nu ne mărturisească trişti că ei nu au astfel de amintiri, vom dormi scurt, ne vom trezi cu noaptea în cap şi vom merge să sfinţim pască. Pentru că nu avem dreptul să-i lipsim de amintiri. Şi, la urma urmei, cine ştie, poate tocmai asta de fapt înseamnă să sfinţeşti ceva - să te afli într-o mare de oameni care se bucură, aşteaptă, cred în miracol şi, pentru câteva ore, devin mai buni.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite