P(ă)rinţii Bisericii

Noi, slujitorii Bisericii, am ajuns motiv de polemică. Unii ne acuză că am uitat să fim părinţi sufleteşti şi că am cam prins aere de prinţi faţă de credincioşi. Alţii ne recomandă intransigenţa şi demnitatea princiară în faţa provocărilor contemporane, pentru a ne arăta părinţi faţă de credincioşi. Ca atare, cum este mai bine?

În lumea noastră, prinţul este un moştenitor al împăratului. Motiv pentru care se şi bucură de anumite privilegii. Dacă mutăm această imagine în plan teologic, este uşor de înţeles că orice cleric este un prinţ al Împăratului Dumnezeu. Nicăieri Hristos nu s-a dezis de calitatea Sa de Împărat al Împărăţiei Cerurilor. Iar clericii moştenesc Împărăţia, prin hirotonie, devenind prinţi ai Împăratului Hristos. Dar nişte prinţi aparte, deosebiţi de cei lumeşti.

Căci trebuie să ne reamintim despre smerenia Împăratului, denumită teologic chenoză. Întrupându-se, Hristos îşi lasă deoparte toată slava sa dumnezeiască şi se face om, asemenea nouă, smerindu-se până la moarte. Smerirea Lui aduce însă îmbogăţirea noastră, căci făcându-se om, ne sfinţeşte şi ne mântuieşte. Iar cheia acestei smerenii dumnezeieşti este dragostea Domnului faţă de noi. Interesant este că smerenia Domnului naşte smerenia omului, prin minunatul răspuns al Maicii Domnului, dat Arhanghelului Gavriil, la Bunavestire: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.

Cu toate acestea. deşi îl numim Domn (adică îi recunoaştem autoritatea asupra noastră), Hristos îi spune lui Pilat că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta. Acelaşi lucru îl lasă de înţeles şi ucenicilor Săi, fii lui Zevedeu, care deja se înghesuiau să-şi pună o „pilă” la El şi să ocupe locurile cele dintâi ale Împărăţiei, închipuindu-şi că ea funcţionează cam tot ca o împărăţie lumească. Criteriile întâietăţii în Împărăţia Domnului nu sunt criterii lumeşti de accedere la putere ci, dimpotrivă, în Împărăţia lui Dumnezeu domneşte smerenia slujirii celuilalt, chiar dacă acela este o oaie rătăcită.  Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Simetric, privilegiile prinţilor cereşti nu seamănă cu privilegiile lumeşti. Beneficiile lumeşti (puterea, bogăţia, confortul) vor fi înlocuite cu virtuţi duhovniceşti: credinţa, nădejdea şi dragostea. În plus, într-o culminare a smereniei şi dragostei, Domnul şi Creatorul se pleacă şi spală picioarele chipului său: omul. Şi ne rânduieşte ca şi noi să ne purtăm asemăna unii cu alţii. Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora. Aşa că avea dreptate Părintele Asenie Papacioc atunci când grăia: „În Împărăţia lui Dumnezeu mai mare este smerenia”. Iar smerenia duce la fericirea veşnică, deoarece şirul Fericirilor începe cu smerenia (nu cu prostia cum greşit interpretează unii răuvoitori)

Iar dragostea generează o altă calitate, cea de părinte. A fi părinte presupune să ai dragoste faţă de cel pe care îl naşti şi să ai conştiinţa că trebuie să-l educi jertfelnic. În plan duhovnicesc, a fi părinte duhovnicesc înseamnă mai întâi naşterea prin Evanghelie în Iisus Hristos. Aşa cum Hristos ne-a slujit nouă, şi noi, cei aleşi de El prin hirotonie, trebuie să împlinim dragostea evanghelică faţă de credincioşi prin întreită misiune: slujire jertfelnică, sfinţire prin Duhul Sfânt şi cateheză, prin propovăduirea cuvântului evanghelic. Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi. Aşadar, un părinte bisericesc are fii duhovniceşti, pe care îi naşte la credinţă şi apoi îi educă pe drumul mântuirii, jertfindu-se prin slujire.

În concluzie, noi, clericii, nu putem fi decât prinţi ai smereniei şi părinţi ai dragostei. Nimic mai mult. Fericit cel ce va reuşi.

PS. Următorul text va aborda chestiunea tatuajelor.