O primă dimensiune a paradoxului: în ciuda faptului că Biserica Ortodoxă din România (BOR) a construit în ultimele două decenii şi jumătate – din fonduri publice, proprii, donaţii şi proiecte europene (are o absorbţie de fonduri exemplară pentru instituţiile statului) – o impresionantă reţea de aşezăminte filantropice, de la azile de bătrâni la centre medicale şi de la cantine sociale la case tip familial pentru copiii abandonaţi, ea vorbeşte prea puţin despre acestea. Nu, nu este vorba despre cuvenita discreţie care trebuie să însoţească faptele bune. Este mai curând o neputinţă.

O altă dimensiune a aceluiaşi paradox: în ciuda faptului că este atât de implicată în orizontul multiplu al categoriilor sociale defavorizate de o tranziţie lungă, de transformările neorganice sau de incoerenţa legislativ-administrativă a unui stat care doar pe hârtie se autodefineşte drept social, BOR nu este şi o voce în discursul social. Adică nu se face auzită suficient, nu critică politicile sociale, nu atrage atenţia, nu se distanţează de greşelile sistemice. Altfel spus, combate, atât cât poate, efectele, dar nu se preocupă de cauze, nu merge până la capăt.

Au existat şi ierarhi, precum Mitropoliţii Andrei de la Cluj şi Ioan de la Timişoara, care au reacţionat cu empatie la evenimentele tragice petrecute recent. Ceea ce însă este o normalitate cu titlu personal ar trebui să devină cât de repede comună întregii ierarhii şi preoţimii. Aşa ne cere, la urma urmelor, Hristos!

O a treia dimensiune: în ciuda faptului că s-a dotat cu o televiziune, un radio şi un cotidian cu răspândire naţională, BOR tot într-un autism comunicaţional se află. Mesajul ei nu este tradus în afară, ci reciclat strict în interior, cu riscurile de rigoare. Iluzia că propaganda de casă ţine loc misiunii ad extra iese dureros în evidenţă mai ales cu ocazia ieşirilor purtătorul de vorbe a Patriarhiei: fără grijă faţă de limba română, mereu în defensivă, agresiv, acuzator la adresa media, nu de puţine ori jignind pur şi simplu inteligenţa publicului.

În fine: aşa cum s-a văzut şi în reacţiile vârfului ierarhic, BOR nu realizează, la nivel uman-instituţional, că agenda ei trebuie să ţină cont mai mult de aceea a propriilor laici, dacă nu şi de aceea a celor, din ce în ce mai mulţi, care se află la distanţă. Este adevărat: au existat şi ierarhi, precum Mitropoliţii Andrei de la Cluj şi Ioan de la Timişoara, care au reacţionat cu empatie la evenimentele tragice petrecute recent. Ceea ce însă este o normalitate cu titlu personal ar trebui să devină cât de repede comună întregii ierarhii şi preoţimii. Aşa ne cere, la urma urmelor, Hristos!