Papa Francisc – un Papă infailibil şi un om păcătos

Mai important însă decât chestiunile de interpretare dogmatică este gestul Papei Francisc de a se spovedi la un preot catolic anonim, în Bazilica San Pietro, un gest firesc şi creştinesc, chiar dacă a fost generator de beneficii de imagine, asumarea publică a smereniei de către un Papă care chiar îşi doreşte să fie urmaşul Sfântului Petru şi să mărturisească umanităţii pe Hristos.

Papa Francisc s-a spovedit la un preot catolic anonim, în Bazilica San Pietro din Roma, după celebrarea penitenţială în deschiderea Festivalului Iertării. Gestul Papei Francisc a provocat uimire şi felurite reacţii. Unii au admirat gestul Papei, considerându-l o dovadă de smerenie şi un mesaj adresat atât credincioşilor de rând, cât mai ales membrilor ierarhiei bisericeşti catolice prin care Papa subliniază cât de importantă este Taina Spovedaniei în viaţa creştinilor. Alţii l-au criticat pe Papă, acuzându-l că gestul de a merge să se spovedească la un preot catolic anonim, sub privirile a sute de credincioşi, dar şi a reprezentanţilor presei, ar face parte dintr-o strategie de public relations menită să aducă un plus de imagine pozitivă Bisericii Romano-Catolice.
 

Interesant este faptul că în spaţiul ortodox românesc, gestul Papei Francisc a provocat întrebări legate de un posibil conflict între starea de om păcătos a unui Papă care merge să se spovedească şi starea de infailibilitate pe care o deţine Papa atunci când emite din Scaunul Sfântului Petru învăţături privind credinţa şi morala.

Nu doresc să comentez prea mult gestul Papei Francisc. Strategie de imagine sau gest de sinceră smerenie, faptul că Papa Francisc a mers să se spovedească la un preot catolic de rând - chiar şi sub privirile a sute de credincioşi şi fotografiat, filmat de jurnalişti - reprezintă un act firesc de pocăinţă la care orice credincios catolic este chemat în perioada Postului Mare, tot aşa cum şi noi, creştinii ortodocşi, indiferent că suntem mireni, preoţi, monahi, monahii, episcopi, mitropoliţi sau patriarh, suntem chemaţi în aceeaşi vreme a Postului Mare, să mergem la duhovnic şi să ne mărturisim păcatele.

În context, importantă îmi pare a fi cunoaşterea mai detaliată a dogmei infailibilităţii Papei pentru a înţelege, măcar din perspectiva unor necesare bune relaţii cu Biserica Romano-Catolică, modul cum funcţionează ierarhia acestei biserici.

Dogma infailibilităţii Papei a fost formulată la Conciliul Vatican I, convocat de către Papa Pius al IX-lea prin Scrisoarea Apostolică Aeterni Patris din 29 iunie 1868. Prima şedinţă a avut loc în Bazilica Sfântul Petru, în ziua de 8 decembrie 1869. A fost cel de al douăzecelea Conciliu Ecumenic al Bisericii Catolice. Lucrările Conciliului, la care au participat aproximativ 800 de reprezentaţi ai diecezelor catolice din întreaga lume, au avut loc pe parcursul a 93 de şedinţe, între 8 decembrie 1869 şi 1 septembrie 1870.

Să nu uităm contextul istoric în care a fost convocat Conciliul Vatican I, adică o Italie cuprinsă de revoluţia condusă de Garibaldi, marele erou unificator al statului italian, dar şi unul dintre duşmanii declaraţi ai Papalităţii şi Bisericii Romano-Catolice. La 20 septembrie 1870, Roma este cucerită de revoluţionari, Statele Papale dispar de pe scena istoriei, iar Papa se retrage ”prizonier” la Vatican. Se resimţea, deci, într-o mare măsură, nevoia unei refaceri urgente a autorităţii papale, sub forma unui leadership unitar şi ferm manifestat de la înălţimea Scaunului Sfântului Petru.

Conciliul Vatican I a adoptat cu dificultate dogma infailibilităţii Papei. Aproximativ 60 de delegaţi s-au abţinut de la vot, părăsind Roma cu o zi înainte de votare. Cel mai înfocat apărător al acestei dogme a fost Arhiepiscopul Antonio María Claret y Clará, duhovnicul Familiei Regale a Spaniei şi fondatorul Ordinului Misionarilor Claretieni.

Din partea Bisericii Române Unite cu Roma, au participat la Conciliu Mitropolitul Ioan Vancea şi Episcopul Iosif Pop Silaghi. Alături de Episcopii din Imperiul Austro-Ungar, Mitropolitul Vancea s-a opus adoptării dogmei infailibilităţii papale, iar Episcopul Iosif Pop Silaghi a fost favorabil acestei dogme. Grupul Episcopilor austro-ungari care s-au opus dogmei infailibilităţii au părăsit lucrările Conciliului în data de 17 iulie 1870.

În practică, Papii au folosit foarte rar puterea infailibilităţii, mai curând trimiteri indirecte la această dogmă, ca argument în coordonarea generală a Bisericii Romano-Catolice şi mai puţin ca izvor de alte dogme. Infailibilitatea papală a fost folosită se pare numai o singură dată ex cathedra, anume de Papa Pius al XII-lea, în anul 1950, cînd a definit înălţarea la cer a Fecioarei Maria ca articol de credinţă pentru credincioşii catolici.

În Catehismul Bisericii Catolice - care poate fi studiat pe situl Vaticanului, la adresa de Internet: dogma infailibilităţii Papei este aşezată în legătură cu mai multe aspecte ale misiunii Papei şi Episcopilor catolici.

La întrebarea ”Care este misiunea papei?” se răspunde că ”Papa, episcopul Romei şi succesorul sfântului Petru, este principiul perpetuu şi vizibil şi fundamentul unităţii Bisericii. Este vicarul lui Cristos, capul colegiului episcopilor şi păstorul întregii Biserici, asupra căreia, din orânduire divină, are putere deplină, supremă, nemijlocită şi universală”, iar misiunea Colegiului Episcopilor este aceea de a exercita, ”în comuniune cu papa şi niciodată fără el, puterea supremă şi deplină asupra Bisericii”.

La întrebarea ”Când se realizează infailibilitatea magisteriului?” se răspunde că ”Infailibilitatea se realizează atunci când pontiful Roman, în virtutea autorităţii sale de păstor suprem al Bisericii, sau colegiul episcopilor în comuniune cu papa, mai ales reunit într‑un conciliu ecumenic, proclamă printr‑un act definitiv o învăţătură referitoare la credinţă sau la morală şi atunci când papa şi episcopii, în magisteriul lor obişnuit, sunt în acord în propunerea unei învăţături ca definitive. La aceste învăţături fiecare credincios trebuie să adere cu supunerea credinţei.”

În Lecţia a 12-a: Despre atributele şi mărcile Bisericii, din şirul de lecţii de catehizare ca explică în sinteză Catehismul Catolic - se poate lectura la adresa de Internet http://www.catehism.ro/cb_Lectia12.htm - la întrebarea nr.124: Ce înţelegem prin infailibilitatea Bisericii? se răspunde că ”Prin infailibilitatea Bisericii înţelegem că Biserica nu poate greşi când învaţă o învăţătură în materie de credinţă sau de morală.”

Noţiunea de "infailibilitatea" este detaliată astfel: ”Când spunem că Biserica este infailibilă, înţelegem că nu poate face o greşeală sau să rătăcească în ceea ce învaţă; că Papa, capul Bisericii, este infailibil când învaţă ex cathedra, adică în poziţie de succesor al Sf Petru, vicarul lui Cristos. Cathedra înseamnă un scaun, iar ex înseamnă din, de la. Deci, ex cathedra înseamnă de pe scaunul sau de la oficiul Sf Petru, fiindcă scaun este, uneori, folosit în loc de oficiu. De aceea, spunem uneori că "scaunul preşedintelui se opune acestui sau acelui lucru" când vrem să spunem că preşedintele, sau cel care ocupă acel oficiu, se opune. Catedrala este o biserică în care epsicopul oficiază de obicei, numită astfel de la catedra sau tronul episcopului, care se află înăuntru.”

În aceeaşi lecţie de catehizare, la întrebarea 125: Când învaţă Biserica în mod infailibil? se răspunde că ”Biserica învaţă în mod infailibil atunci când vorbeşte prin Papa şi prin episcopii reuniţi într-un conciliu general, sau prin papa singur atunci când proclamă tuturor credincioşilor o învăţătură de credinţă sau morală.

Papa vorbeşte ex cathedra sau în mod infailibil, atunci când sunt îndeplinite trei condiţii:

”1. Papa trebuie să vorbească în calitate de cap al întregii Biserici şi nu ca persoană privată; în anumită formă şi folosind anumite cuvinte prin care noi ştim că vorbeşte ex cathedra.

2. Ceea ce spune trebuie să fie considerat valabil pentru toţi credincioşii şi nu doar pentru o persoană sau alta, pentru o ţară sau alta.

3. Trebuie să vorbească în materie de credinţă sau de morală. Aceasta înseamnă că, atunci când Sfântul Părinte spune tuturor credincioşilor că trebuie să creadă un anumit lucru ca parte a credinţei lor, trebuie să îl creadă. Sau, când spune că anumite fapte sunt păcate, acelea trebuie evitate. El nu ar putea face vreo greşeală în asemenea cazuri. El nu ar putea spune că Domnul nostru ne învaţă cutare ori cutare lucru, ori să facem asta şi asta, dacă Domnul nostru nu a învăţat astfel, fiindcă El a promis să fie cu Biserica Sa în toate timpurile şi a promis că îi va trimite Spiritul Sfânt, care o va învăţa tot adevărul şi va sălăşui în ea pentru totdeauna. Deci, dacă Biserica ar putea face greşeli în învăţătura ei de credinţă sau de morală, Spiritul Sfânt nu ar fi în ea, iar Domnul nostru nu ne-ar fi spus adevărul, ceea ce ar fi blasfemie.”

Lecţia a 12-a de catehizare catolică ”Despre atributele şi mărcile Bisericii” ne atenţionează cu privire la limitarea spaţiului doctrinar şi moral în care se aplică dogma infailibilităţii Papei:

”Trebuie să reţinem că Papa nu este infailibil decât dacă învaţă în materie de credinţă sau de morală, adică ceea ce trebuie să credem sau să facem pentru a ne salva sufletele. Dacă Sfântul Părinte a scris o carte despre astronomie, matematică, gramatici sau chiar de teologie, el ar putea face greşeli aşa cum toţi oamenii pot face greşeli, fiindcă Spiritul Sfânt nu a promis că îl va călăuzi pe el în astfel de chestiuni.

Nu e mai puţin adevărat că, atunci când orice Papa învaţă despre orice, putem fi destul de siguri că e corect. Papa este aproape întotdeauna un om foarte învăţat şi cu mulţi ani de experienţă. Are cu el, la Roma, oameni învăţaţi din toate părţile lumii, astfel încât am putea spune că are experienţa lumii întregi. Alţi conducători nu pot şi nici nu au nevoie să cunoască atât de multe lucruri ca Sfântul Părinte, fiindcă ei nu au de guvernat lumea toată, ci numai ţările lor. Mai mult, nu există nici un guvernământ în toată lumea care să aibă o vechime aşa de mare ca Biserica, nici vreo naţiune care să poată arăta un atât de mare număr de conducători ai ei fără schimbare şi întrerupere, astfel încât putem spune că Papa are, de asemenea, experienţa tuturor papilor care l-au precedat, de la Sf Petru până la Papa nostru de astăzi, Pius al XI-lea, două sute şaizecişişase de papi. Prin urmare, luând în considerare toate acestea, ar trebui să avem cel mai mare respect faţă de opiniile şi sfaturile Sfântului Părinte în orice subiect.

Infailibilitatea Papei nu înseamnă, după cum spun duşmanii Bisericii, că Papa nu poate să păcătuiască ori că nu poate greşi în nici un domeniu. Papa poate păcătui exact la fel de mult ca oricine altcineva; el ar putea fi un om foarte rău dacă ar dori să fie astfel şi ar lua pedeapsa pe care Dumnezeu i-ar da-o pentru păcatele lui. Oare nu ar putea el să fie foarte mânios, sau să neglijeze pe de-a întregul rugăciunea, sau să se roage în mod voit cu distragerea atenţiei, oare nu ar putea fi mândru, sau lacom, etc ? Toate acestea sunt păcate. Deci, el ar putea păcătui; deci, trebuie să se ducă la spovadă şi să ceară iertarea, aşa cum facem şi noi. Prin urmare, trebuie să ţinem minte aceasta: fie că Papa este un om rău ori un om bun în viaţa sa privată, el trebuie mereu să spună adevărul când vorbeşte ex cathedra, fiindcă Spiritul Sfânt îl ghidează pe el şi nu îi va permite să rătăcească sau să înveţe false adevăruri de credinţă sau de morală.”

* * *

Nu este în intenţia mea să realizez aici o catehizare romano-catolică, dar sunt adeptul cunoaşterii cât mai temeinice a subiectelor ce sunt supuse dezbaterii în agora societăţii româneşti. Opinia mea personală - fără a se considera că ar fi şi o aderare la dogma infailibilităţii - este că Papa Francisc poate fi infailibil ca Papă, atunci când mărturiseşte ex cathedra credinţa în Hristos şi deopotrivă, este un om păcătos care periodic merge la duhovnic şi îşi mărturiseşte păcatele, urmând apoi canonul de pocăinţă.

Însă mai important decât chestiunile de interpretare dogmatică este gestul Papei Francisc de a se spovedi la un preot catolic anonim, în Bazilica San Pietro, un gest firesc şi creştinesc, chiar dacă a fost generator de beneficii de imagine, asumarea publică a smereniei de către un Papă care chiar îşi doreşte să fie urmaşul Sfântului Petru şi să mărturisească umanităţii pe Hristos, nu de la înălţimea amăgitoare a unui scaun aurit şi împodobit cu nestemate, ci din adâncimea slujirii smerite, în iubire de aproapele şi de Dumnezeu, a celor mai săraci şi oropsiţi dintre locuitorii acestei planete.

În ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu întâlnim o astfel de situaţie, de autoritate supremă personală echivalentă cu cea a Papei. Oricât de ispititor ar fi pentru cineva din ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe apelul la mecanismele papismului, tradiţia ortodoxă este una sinodală. Patriarhului ortodox nu-i sunt recunoscute puterile şi atributele de conducere specifice unui Papă, ci doar Sfântul Sinod este privit ca autoritatea cea mai înaltă a Bisericii.

Sinoadele Bisericilor Ortodoxe locale au aplicat şi aplică, în materie de dogmă, hotărârile celor Şapte Sinoade Ecumenice, din perioada 325 d.Hr. - 757 d.Hr. Din această perspectivă, Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale Autocefale nu fac altceva decât să păstreze Dogmele Bisericii Ortodoxe a toată lumea şi să vegheze la respectarea şi aplicarea lor în zona de autoritate pe care le-o conferă apartenenţa, după trup, ca Biserici locale, la popoare sau naţiuni cu credinţă majoritară creştin-ortodoxă.

De fapt, o simplă lectură a prevederilor referitoare la Sfântul Sinod, cuprinse în Statutul Bisericii Ortodoxe Române - care poate fi accesat pe situl Patriarhiei Române la adresa de Internet  - ne oferă imaginea unui Sinod care întotdeauna este chemat, prin importanţa deosebită pe care o au atribuţiile sale pentru viaţa Bisericii noastre, să se manifeste în Duhul Sfânt, împlinind Scriptura: ”Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XII, 12-13)