Vă fac o mărturisire, anume că sunt de acord cu una dintre afirmaţiile făcute de colegii din organizaţiile neguvernamentale care au semnat scrisoarea deschisă iniţiată de Asociaţia Secular-Umanistă din România, prin care se cere stoparea finanţării cultelor de la bugetul de stat: Sănătatea, Educaţia şi Cercetarea sunt domenii prioritare pentru societatea românească. Într-adevăr, banii alocaţi de la bugetul statului pentru aceste domenii esenţiale pentru sănătatea trupului şi a minţii naţiunii române sunt puţini şi foarte prost administraţi. Câtă vreme corupţia, nepotismul politic, erorile grave de management şi sfidarea legii vor guverna instituţiile publice cu activitate în aceste domenii, vom avea spitale infecte, şcoli în paragină şi zero cercetare ştiinţifică.

            Susţinerea pe care o acord demersului colegilor mei din societatea civilă se opreşte însă, aici. Sunt absolut surprins să descopăr că persoane cu o bogată experienţă în activitatea civică au acceptat să vină ”pe piaţă” cu un text autointitulat ”scrisoare deschisă” grav afectat de superficialitate, politicianism şi lipsă de obiectivitate. Să analizăm frazele care se vor a fi ”argumentele decisive” în favoarea stopării finanţării cultelor de la bugetul de stat: „Este anormal ca într-un stat laic sute de milioane de euro din bugetele autorităţilor de stat, centrale şi locale, să fie deturnate de la nevoile reale ale ţării spre beneficiul cultelor religioase. Acestea sunt organizaţii private şi trebuie să se autofinanţeze din contribuţiile voluntare ale credincioşilor.”

            O astfel de înşiruire de afirmaţii poate fi îngăduită, fără a fi crezută ca adevărată, în discursul unui politician mioritic mediocru aflat în campanie electorală şi disperată căutare de voturi. Însă atunci când vine din partea unui grup de lideri ai societăţii civile, formatori de opinie, simţi o profundă dezamăgire. Te întrebi: a pătruns politicianismul şi în rândul celor care militează pentru libertăţile civile?

            În ”scrisoarea deschisă” se vorbeşte despre statul laic, însă se uită ”micul amănunt” că statul ăsta laic românesc este populat de cetăţeni care la ultimul referendum s-au declarat, cel puţin formal, în proporţie de peste 95% ca fiind creştini. Rezultă că autorităţile de stat, centrale şi locale, sunt formate, în general, din creştini şi slujesc - sau în fine, ar fi obligate să slujească - inclusiv interesele cetăţenilor români creştini. În rândul acestor interese se află, mai mult sau mai puţin, şi susţinerea funcţionării cultelor religioase. Deocamdată nu există dovezi evidente - iniţiative legislative, sondaje de opinie, referendum etc. - că cetăţenii români nu mai doresc alocarea de fonduri bugetare de la stat pentru cultele religioase.

            O altă afirmaţie este ”cultele religioase sunt organizaţii private şi trebuie să se autofinanţeze din contribuţiile voluntare ale credincioşilor”. Susţin oarecum ideea. În primul meu articol pe acest blog - Creştinismul din statistici şi eşecul ”simfoniei bizantine” - am exprimat destul de clar viziunea mea asupra relaţiilor dintre stat şi Biserică. Ceea ce nu pot accepta este faptul că în scrisoarea ASUR se uită un alt ”mic amănunt”, anume acela că în România cultele funcţionează şi implicit, sunt finanţate parţial de la bugetul de stat, în conformitate cu anumite reglementări legale. Rezultă că problema finanţării cultelor din banii statului poate fi rezolvată doar prin modificarea cadrului legal şi nu prin ”scrisori deschise”.

            Am lăsat la urmă afirmaţia cu sutele de milioane de euro din bugetele autorităţilor ”deturnate de la nevoile reale ale ţării”. Care sunt nevoile reale ale ţării? În Raportul Curţii de Conturi recent dat publicităţii se arată că instituţiile statului au operat cheltuieli ilegale în valoare de sute de milioane de euro, din care aproximativ 100 de milioane de euro doar în anul 2011. Nu cumva acest jaf comis asupra bugetului naţional contravine ”nevoilor reale ale ţării”? Unde sunt vocile dvs. puternice, colegii mei din societatea civilă, prin care să cereţi anchetarea, judecarea şi condamnarea celor vinovaţi pentru acest jaf, precum şi recuperarea prejudiciului din averea lor imoral şi ilegal constituită? Eu nu v-am auzit cerând aceasta în numele ”nevoilor reale ale ţării” pe care le invocaţi aruncând aiurea cu pietre în fereastra Bisericii.

            Cred deci că demersul colegilor de la ASUR este fără finalitate pentru că-i lipseşte obiectivitatea şi dorinţa de a construi, de a reaşeza într-o stare de normalitate benefică pentru toţi românii relaţia dintre stat şi Biserică.

            Nu vreau să rămân dator comunicatorilor din administraţia bisericească. În ultima vreme, comunicatorii Bisericii noastre comit gafă după gafă. Intervenţia inoportună în problema incinerării regizorului şi actorului Sergiu Nicolaescu, cu acea penibilă ofertă de a asigura jumătate -  de ce nu integral? - din cheltuielile de înmormântare, a aruncat Biserica într-un scandal în care nu avea ce să caute. Ar fi fost suficient să ne exprimăm regretul că un important om de cultură nu a fost suficient de ataşat credinţei strămoşilor pe care i-a întruchipat de atâtea ori în filmele domniei sale. Şi punct. Apoi, la chestiunea cimitirelor private s-a răspuns sec şi rece, cu o atitudine avocăţească, uitând ”micul amănunt” că în legislaţie există norme contradictorii - se recunoaşte atât dreptul exclusiv al cultelor şi administraţiei locale de a administra cimitirele, cât şi înfiinţarea de către oricine doreşte de societăţi comerciale care să aibă ca obiect de activitate înfiinţarea unui cimitir. Nu s-au adus argumente teologice şi s-a lăsat impresia că suntem interesaţi doar de banii care se încasează din administrarea cimitirelor.

            Piece de resistance” a prezenţei mediatice a comunicatorilor bisericeşti este însuşi comunicatul de presă emis ca răspuns la scrisoarea ASUR. Dincolo de faptul că este un fel de ”copy/paste” al unui comunicat mai vechi, remis publicităţii în septembrie 2012, tot ca răspuns la o iniţiativă ASUR, argumentaţia lui păcătuieşte prin ”veşnicul” apel la secularizarea averilor mânăstireşti făcută de Cuza. Nu insist, ci doar afirm că Domnitorul A. I. Cuza a realizat un act politic curajos, de demnitate naţională. A pus ordine în finanţele Bisericii, a readus în proprietatea statului român o bună parte din teritoriul naţional înstrăinat mânăstirilor închinate şi a reglementat în spirit modern relaţia cu Biserica, stabilind ca membrii clerului să fie plătiţi de la bugetul de stat, în mod legal şi transparent. În plus, din pământurile recuperate a reuşit să aplice prima reformă agrară modernă din istoria României. Dacă vrem să argumentăm un anumit model de relaţie Biserică-Stat, atunci să studiem mai întâi situaţia din ţările Uniunii Europene şi după aceasta, mai vorbim.

            Totodată, deşi sunt corecte şi reale, datele statistice despre activitatea filantropică a Bisericii pe care le prezintă comunicatorii bisericeşti nu se confirmă întotdeauna, în viaţa de zi cu zi a credincioşilor din parohiile noastre, prin filantropia preoţilor. Lipsa de milostenie şi arghirofilia unora dintre preoţi este încă sancţionată de popor prin zicala ”să faci ce zice popa, iar nu ce face popa”.

            Un ultim comentariu la atitudinea comunicatorilor bisericeşti. Pe cruce fiind răstignit, Iisus Hristos a cerut de la Tatăl Său ceresc iertarea pentru cei care-L băteau în cuie, pe lemn. Noi am cam uitat că trebuie să ne iubim inclusiv vrăjmaşii, iar în ”comunicatele de presă” bisericeşti prin care se răspunde atacurilor la adresa Bisericii, iubirea de aproapele nu prea se observă. Acestea fiind spuse, restul e rugăciune şi tăcere.