Faptul că ziua legată de numele lui a devenit între timp sărbătoare naţională secundă ne oferă ocazia să reflectăm asupra unor aspecte legate de destinul nostru ca neam.

Am putea începe cu o interogaţie dezarmant de simplă: ne simţim sub oblăduirea cuiva? Simetric, ocrotim la rândul nostru pe cineva sau ceva? Întrebarea nu este fără rost. A fi protejat sau apărat trimite la faptul că viaţa ta contează nemijlocit pentru altcineva. Părinţii îşi supraveghează şi cresc copiii având permanent gândul la viitorul acestora, la ceea vor face, studia, realiza. Grija părintească, în ciuda faptului că se îmbracă de multe ori în glazura rutinei, traduce speranţa profundă în cadrele căreia cel mic devine mare, copilul neajutorat de azi ajungând la un moment dat el însuşi de ajutor. Nu întâmplător, în termeni antropologici universali, iubirea lui Dumnezeu pentru creaţie se exprimă părinteşte, aşa cum Maria este numită cu tandreţe Maica Domnului şi, prin lărgirea sensului, a întregii Biserici, ocrotitoarea prin excelenţă.
 
Opusul ocrotirii nu este abandonul, aşa cum am fi înclinaţi să credem, ci ocupaţia manifestată prin control total şi teroare cotidiană. Toţi dictatorii vor să fie iubiţi, se autointitulează „părinţi ai Patriei" sau sunt cadorisiţi cu formule hiperbolice de felul „geniul Carpaţilor". Ceea ce face ocrotitorul prin iubire doreşte să obţină autocratul prin violenţă. La scară istorică, am avut destui „ocrotitori", fie dintre ai noştri, fie din afară. De la Înalta Poartă la tancurile sovietice şi de la dictatura regală la cea comunistă, România a cunoscut din plin formele pervertite ale „grijii". „Oricum este bine!" vor fi spus toţi cei care ne-au vrut şi ne vor în continuare fericirea cu forţa. În ciuda acestor traume sau tocmai din cauza lor, reflexul paternalist este larg răspândit în societatea românească post-comunistă. Aşa se explică de ce nu doar populiştii de ieri, dar şi cei de azi au la noi trecere.
 
Personalizarea excesivă a reacţiilor de pe scena politică a ultimelor luni întreţine şi amplifică senzaţia apăsătoare că asistăm la un litigiu patrimonial: moştenitorii îşi dispută România. Oricine ar câştiga, cei care nu sunt de acord urmează să părăsească o casă considerată până de curând comună. Obsesiile şi exclusivismele reduc pe zi ce trece şansele unei diversităţi reconciliate în unitate. Nimeni nu mai este ocupat de adevăratele probleme. De aici înclinaţia autodistructivă spre provocarea de crize care să ţină locul soluţiilor. Boala nu este, din nefericire, nouă. Să ne uităm doar la deceniile interbelice măcinate de conflicte dure la capătul cărora democraţia însăşi a fost sugrumată. Lecţia de atunci este valabilă şi azi: nu avem nevoie de un salvator, de un om providenţial. Ceea ce României îi este necesar nu poate fi redus la un singur om. Nu proiectul unui lider poate opri degradarea, ci conştiinţa celor 22 de milioane. Pe aceea însă, deja de aproape un secol, nu mai vrea cu adevărat să o trezească nimeni.
 
Un posibil imbold în regăsirea locului propriu în lupta pentru binele comun al României îl dă însăşi tipologia andreiană. Ucenic al lui Hristos, vorbitor de greacă, latină şi aramaică, fratele mai mic al Apostolului Petru, primul care confirmă rolul mesianic al lui Dumnezeu întrupat, apropiat de cercul lui Ioan Botezătorul, Sfântul Andrei întruchipează deschiderea culturală şi geografică, adică lipsa de complexe, capacitatea de a converti vechile convingeri într-o credinţă nouă şi de a face astfel diferenţa dintre închipuire şi realitate. Asumarea acestor calităţi ar fi mai mult decât binevenită. Ţară aflată la intersecţia dintre Orient şi Occident, suportând riscurile de a sta mereu în calea cuiva, rezistând cu o tenacitate uimitoare, păstrându-şi religia, limba şi datinile, îngenuncheată şi mereu ridicându-se, bogată şi frumoasă în ciuda sărăciei şi a urâtului, România merită să fie ocrotită. De Sfântul Apostol Andrei şi de noi deopotrivă.