radio-uri, televiziuni, cotidiane, săptămânale, trimestriale, discuţii domestice, până în uşa altarelor bisericeşti, cu lăcomia repet cinică a rating-urilor cu orice preţ, - sufocat de miasmele acestei pestilenţe care se revarsă nestăvilită şi a cuprins geografia ţării întregi, m-am hotărât, dacă voi rezista ispitelor reacţiei gazetăreşti, să mă întorc la rostul firesc al uneltelor mele şi să evoc, pentru cine are răbdare, şi pâlcurile de lumină care au mai rămas în viaţa noastră de toate zilele.

Aşadar, voi începe prin a evoca, pentru mulţi azi, necunoscut, chipul unui mare Om, al unei mari Artiste, al unui mare Istoric şi Comentator inspirat al artei medievale româneşti, la păstrarea şi la restaurarea şi la renaşterea valorilor căreia a slujit până în pragul celor aproape 90 de ani pe schelele înalte, ameţitoare la orice vârstă, ale salvării picturii şi mozaicurilor, şi frescelor, în general strălucite, care dau măsura frumuseţii pomenitei arte pe care a descris-o şi interpretat-o şi explicat-o, cum foarte puţini specialişti autentici au făcut-o, şi mă bucur să îi pomenesc printre aceştia pe Profesorul şi Academicianul Răzvan Theodorescu, pe Vasile Drăguţ, pe tânărul, atunci când a scris şi a tipărit, ,,Pictura exterioară din Ţara Românească’’, Andrei Paleolog. Îmi face plăcere să spun aici că această Doamnă a picturii murale, a frescelor şi mozaicurilor, Olga Greceanu, aristocrată poloneză dintr-o familie cu adânci rădăcini în istoria Poloniei până la nobilii viteji participanţi la cruciade, cu studii strălucite de artă monumentală în Europa apuseană şi în atelierele celebre ale acestei Europe, recunoscută încă din timpul studiilor, recunoscută internaţional vreau să spun, a venit în România, căsătorită cu un vlăstar nu mai puţin strălucit al Grecenilor, boierii moştenitori ai Culei de la Măldăreşti, din Oltenia de sub munte, soţul ei fiind ultimul stăpân al celebrei Cule de la Măldăreşti, de la 1500, a căpitanului lui Mihai Viteazul, Tudor Maldăr Turbatu, personaj de legendă pe care ea, Olga Greceanu, a reînviat-o şi într-o carte-album, dar şi în lucrări de pictură murală arhi-cunoscute, dar şi atât de uitate, din nefericire. Îmi place apoi să spun că una dintre lucrările fundamentale din domeniul istoriei culturii medievale româneşti, intitulată ,,Specificul naţional în pictură’’, a apărut cu un an înainte de a se naşte Academicianul de azi Răzvan Theodorescu. Şi subliniez acest fapt de biografie, pentru că eu îmi îngădui să-l văd pe Academicianul de azi, făcând să strălucească în cărţile lui harul şi împătimirea şi bucuria descoperirii şi talentul descrierilor pe care cititorii lui Răzvan Theodorescu le consideră ca şi mine în descendenţa lui Nicolae Iorga, pe bună dreptate, dar ele aceste virtuţi se află şi în descendenţa scrisului frumos literar al Olgăi Greceanu.

Cine îşi mai aduce, însă, aminte azi, şi cine mai vorbeşte de Olga Greceanu? Nici chiar istoricii consacraţi, cu câteva foarte puţine excepţii! Cine mai exploatează azi tezaurul de idei, de împătimire naţională, identitară, şi de dragoste faţă de specificul naţional în pictura noastra medievală, şi nu numai, toate cuprinse în opera Olgăi Greceanu?

Olga Greceanu a trăit între 1890 şi 1978 şi a lucrat la restaurări intrate în patrimoniul naţional, cum mai ziceam, pe schele foarte înalte, când şi numai să priveşti la înălţimea la care lucra fără istov marea artistă, presupunea curajul de a înfrunta ameţeala!

Printr-o fericită întâmplare, un intelectual tânăr din zilele noastre, care nu este cum se spune ,,de specialitate’’ sau nu era de specialitate, această specialitate fiind chimia, dar care s-a dedicat tiparului şi editării şi activităţii editoriale, Iuliana Mateescu, s-a zbătut să apară şi lucrările de cercetare, de sinteză, de istorie a artei scise de Olga Greceanu, precum şi albume înfăţişând opera ei picturală în ediţii remarcabile, dar care iar din aceeaşi nefericire, par să treacă şi ele nebăgate în seamă cum ar merita.

Aş vrea să mai adaug aici că Olga Greceanu s-a consacrat, începând de la un prag anume al vârstei ei, studierii întregului canon al cultului religios ortodox şi s-a impus şi în acest domeniu cu o înalt recunoscută autoritate, astfel încât i se datorează scrieri religioase ,,străbătute - cum spune Patriarhul Daniel -, de o mare sensibilitate şi adâncime a cunoştiinţelor’’: ,,Pe urma paşilor tăi, Isuse’’; ,,Tălmăciri evaghelice’’; ,,Dicţionarul Biblic Ortodox’’ (manuscris dăruit Bibliotecii Sfântului Sinod şi publicat în 2011 la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă sub titlul ,,Mărturie în cuvânt şi chip – Vocabular al credinţei spirituale’’).

Adaug faptul, chiar foarte puţin cunoscut, că Olga Greceanu a fost şi singura femeie cu dreptul de a predica în biserică, şi acest drept cu aprobarea Patriarhilor Nicodim şi Justinian! Aşa a apărut şi lucrarea, încă o raritate bibliofilă, ,,Să ne rugăm... – O explicare a Sfintei Liturghii’’, tipărită la îndemnul şi cu prefaţa Patriarhului Daniel.

Sigur, simpla însemnare de faţă nu are cum să spună tot ce se poate spune despre opera artistei Olga Greceanu.

Îmi îngădui să vă invit însă în încheierea cursivului de faţă, la un scurt fragment din lucrarea ,,Specificul naţional în artă’’:

,,... acolo unde apare toată puterea de creaţie a poporului român, unde apare limpede sentimentul ce-l stăpâneşte de veacuri, pe el, (zugravul), reprezentantul psihic al naţiei româneşti, e la Bisericuţa Urşani, din judeţul Vâlcea, în apropiere de Mănăstirea Hurezi...

..................................................................................................................

În pronaosul acestei modeste bisericuţe nu e prea lumină. După ce îţi obişnuieşti puţin ochii cu întunericul, tot nu deosebeşti nimic, dar ai impresia că toţi pereţii din pronaos se luminează sau, mai exact, se albesc, şi în aceeaşi clipă prinzi şi senzaţia că nu mai eşti singur. Începe interiorul să se profileze cu oameni, oameni însă care nu fac nicio mişcare, niciun zgomot, adunaţi în masă mare, umăr la umăr, muţi.

Întorci capul şi abia atunci vezi de jur-împrejur cum îţi apar unul câte unul, chipuri albe, abstracte chipuri de oameni de altădată.

Sunt ctitori care n-au nici coroane de voevozi pe cap, nici giubele, nici trupul acoperit cu veşminte de brocat, nici anterii dublate cu mătase din Constantinopol, nu sunt nici boieri Cantacuzini, Creţuleşti, Buzeşti, Goleşti, Greceni, Măldăreşti, Ghiculeşti, ceea ce e cu totul nou şi neaşteptat ca ctitorie, sunt simpli ţărani, ţărănci şi popi.

Stau înşiraţi pe toţi pereţii, ţărani lângă ţărani, în costumele lor de ţară, ca o pată albă, lângă altă pată albă: fote şi scurteici, ii şi leibăraşe, cămăşi şi marame, toate sunt albe. Nici o culoare, nici o putere. O genială realizare, o creaţie originală, chiar cea mai originală, printre toate manifestările artistice ale zugravului român.

Te uiţi pe rând, de la unul la altul: jupân Ion Popescu, Ion Nedelea, Constantin, Dumitru, Nicolae, Ioana, Florea, Stanca, Pătru, Nicolae Diacone, Mihăilă, Barbu Pătru, Florica Radu, Stan, Constantina, Gheorghe, imortalizaţi toţi în sublima simţire ortodoxă, în zilele lui Constantin Moruzi-Vodă.

Sunt figuri de ţărani şi ţărănci, dar în loc să fie portrete sunt manifestări de sentiment. Sunt rezultatul sensibilităţii şi afectivităţii zugravului.

Din reprezentările pe care le ai în faţa ochilor, nu ghiceşti dacă aceşti Constantini, Ioni, Dumitri, sunt oameni fericiţi sau necăjiţi, oameni cu stare sau nevoiaşi, fruntaşi ai satului sau oameni de rând; nimic din ce e în viaţa obişnuită, pământească, n-au adus aici în ei. Nimic nu-i leagă cu lumea din afară, cu satul, cu gospodăria. Nimic nu-i preocupă din cele trecătoare.

Starea de plăcere sau de neplăcere, de fericire sau de durere, de mulţumire sau de nemulţumire, născute din raporturile lor cu lumea, e o stare creată de împrejurările dinafară, deci nu o poartă sufleteşte în ei, şi nici zugravul nu a căutat s-o afle. Zugravul s-a oprit doar la partea de adevăr: la credinţa acestor oameni că ceva mai există şi după moarte, că după moarte se aleg oamenii buni de cei răi, şi în faţa acestei frici, acestei alegeri pe care ei nu o pot încă ghicii, ctitorii bisericuţei din Urşani stau în rând, aliniaţi, egali, fără pretenţii de trufie şi întâietate, reculeşi, temători, bănuitori de o soartă rea, nădăjduind una bună, cu inima strânsă, cu faţa serioasă, cu ochii mari, limpezi, minunaţi, cu frica în Dumnezeu, cu mâinile încrucişate peste piept, cu buzele strânse, cu palmele goale, căci ultimul ban la temelia acestei biserici a fost pus.

Priveliştea acestor figuri zugrăvite e o încântare. Nicăieri misticismul nu l-am găsit atât de dramatic ca aici. E mai mult decât o înşiruire de ctitori; spiritual vorbind, e o scenă religioasă în ţinuta lor, în felul de a fi lipiţi de perete, fără volum, fără relief, fără o mişcare, fără să sufle în faţa lui Dumnezeu; e redată o anumită stare a omului care pecetluieşte întreaga fiinţă a ctitorului şi a zugravului şi care conţine în sine toate elementele ce alcătuiesc credinţa şi în care se contopesc toate feţele sufletului românesc.’’