O victorie alarmantă

Dacă ne păstrăm cumpătul şi să nu ne lăsăm orbiţi de petarde şi artificii, vom constata că, pentru prima dată, chestiunea religiei în şcoală s-a discutat serios. Fără decizia CCR, nu am fi avut parte de ea, ci de aceleaşi proteste răzleţe şi multă suficienţă bărboasă şi tăcută. Voci ridicole, exaltate, s-au făcut auzite şi acum, ca de obicei.

„Să vă trageţi voi din maimuţă!“, „Religia – opiul popoarelor!“, „Bolşevicilor!“, „Obscurantiştilor!“ şi câte şi mai câte. Spre deosebire de mulţi comentatori, mie mi s-a părut că discuţia a făcut bine societăţii. Partida religioasă a câştigat cu un procent formidabil. Cei 90% de învingători exultă. A fost o victorie a mobilizării exemplare. Nici cei 10% la sută „învinşi“ nu se simt prea rău într-o ţară în care numărul oficial al ateilor e sub 0,2%. Vocea lor a fost auzită. Confruntarea a fost publică. Fiecare are motive de mulţumire şi de regret.

Ceea ce nu s-a pus în discuţie e, însă, obiectul disputei: religia însăşi. Câtă vreme e vorba de şcoala publică, şi nu de cea particulară, materiile trebuie controlate şi aprobate de Ministerul Învăţământului, exclusiv. Numai că manualul de religie e aprobat de o altă instanţă. Asta e prima problemă. A doua e chiar conţinutul lui. Elevii învaţă (sa deprind) un singur lucru, nu două, nu nouă, Dogma şi ritualurile unui singur cult. Închipuiţi-vă că, la geometrie, am exclude partea neeuclidiană, la fizică, ne-am opri la Newton, la chimie l-am afurisi pe Mendeleev, la geografie am rupe paginile despre Orient, pentru că acolo trăiesc păgânii, iar la biologie l-am păstra pe călugărul Mendel, dar i-am arde teoriile. În fapt, obiectul „religie“ nu e ceea ce spune în titlu, ci o operaţie de catehizare şi excludere a „celuilalt“. Părinţii, cei mai mulţi, habar n-au ce fac copiii la şcoală. Neglijenţa lor, precum şi absenţa învăţământului confesional sunt suplinite de şcoală. Argumentul suprem sună cam aşa: „E bine să-L cunoşti pe Dumnezeu. Să înveţi bunătatea şi iubirea. Lăsaţi-ne-n pace!“. Frumos, înălţător, dar fals. Dragostea nu se poate preda la şcoală. Iluminarea nu stă în buchea cărţii. Şcoala e obligată prin statutul ei să ofere copiilor informaţie diversificată şi controlabilă. Cu acest principiu vine în contradicţie materia (să-i spunem spirit?) „religie“. Profesorul Miclea a explicat că noţiunile de bine, adevăr şi frumos se cristalizează în mintea noastră în pofida oricăror vicisitudini. Românii trăit 40 de ani în comunism, iar ruşii, 70. Religia şi credinţele religioase nu au avut de suferit decât material. Dovadă suficientă că influenţa „atee“ a şcolii n-a avut consecinţe. De ce ne-am dori să încercăm aceleaşi metode, cu sens contrar?

În sfârşit, pentru ilustrare, aş vrea să pun în discuţie celebrul exemplu cu elevul păcătos călcat de o maşină. E ridicol da, dar ridică o teribilă problemă de logică teologică. Se presupunem că un copil, „păcătuind“, păţeşte pocinogul de mai sus. Orice bun creşin care a învăţat credinţa după acest manual va trebui să ceară eliberarea şoferului criminal, pentru că acesla a îndeplinit „voinţa“ Domnului. Cel care spulberă un copil se ghidează după un plan infailibil. Nu e criminal, ci arhanghel. Eliberaţi-l! Copilul e de vină!

Ţi s-a pus un nod în gât, iubite cititor? Poate că ar fi timpul să gândum cu capul nostru, indiferen de cnfesne. Poate că BOR câştigat bătălia, dar e o victorie ameninţătoare.