Vântul lui Martie izbucnea atunci - credea ţăranul - din străfundurile pământului însetat şi lacom de ploile care aveau datoria să spele faţa câmpiei şi arăturile şi să pregătească secunda de linişte, când noaptea, cine avea urechi de auzit, putea să audă cum creşte iarba. Pentru că şi iarba, ca şi florile câmpului, au nevoie de ocrotirea nopţii ca să crească şi să înflorească. Şi căpriţele albe cărora orăşenii le zic narcise, când înfloresc cum le e rostul, pe câmp, pe dealuri, mai ales, vreau să zic, înfloresc numai noaptea! Şi dimineaţa răsar din iarbă pe lujerele lor înalte şi verzi şi cât un fir, ca nişte iezi la păscut, de unde şi numele lor ţărănesc atât de frumos de căpriţe.

Dar să mă întorc la Vântul de Martie, căruia Petru Dumitriu i-a consacrat în literatura română o nuvelă absolut excepţională, în care se vede cât de bine cunoştea boierul din el ţăranul şi sufletul de ţăran. Ivit numai dintre ţărani şi direct dintre ei, doar Zaharia Stancu a intuit ţăranul şi i-a descris sufletul cu atâta forţă şi cu atâta dragoste şi cu atâta duioşie şi cu atâta tragism, restul, oricât ar fi fost de mari, au fost mai ales fii de învăţători, de dascăli şi de preoţi - sau chiar ei preoţi - şi de târgoveţi sau unii, foarte rari, de ţărani care nu i-au iubit sau daca nu i-au iubit, au fugit de acasă ca să scape de sapă şi de plug şi de coasă şi de pământ.

La Zaharia Stancu, în literatura românească, dragostea de ţăran şi înţelegerea sufletului ţărănesc sunt cutremurătoare. Dintre boieri, Petru Dumitriu s-a bucurat cel mai mult de harul unic scriitoricesc în înţelegerea chipului ţărănesc.

Vântul de Martie scotea din pământ, la rândul lui, pe timpurile normale, norii burduhoşi şi negrii care îşi lăsau ca nişte turme de vite furibunde ugerele pline de apă să se târască deasupra pământului şi să-l înece, însă cât trebuia. Şuvoaiele de apă negre spălau smalţul alb al ultimelor petice de zăpadă şi către sfârşitul lunii, când calendarul se apropia de Buna Vestire, se spăla şi obrazul cerului şi se limpezea şi se făcea senin cum e seninul nopţii, că şi acela este un senin anume şi ieşea luna care înflorea cerul senin.

La 25 martie, de Buna Vestire, cânta şi cucul întâi şi mai cântă şi azi, timpul se rostogoleşte din ziua aceea spre Sfintele Paşti, primăvara nu se mai poate scoate din ţâţânile ei, poate să mai şi plouă, poate să mai dea şi o zăpadă a mieilor, primăvara rămâne acasă la ea şi ţăranul iese din viul nopţii în pridvor să vadă răsăritul Luceafărului de ziuă.

Încep grijile care ţin până la prima ninsoare, dar sunt grijile din care este făcută viaţa care, oricât ar fi de grea, este viaţă şi viaţa este frumoasă dacă ştii să te bucuri de ea!