Nouă personalităţi răspund pe ce se întemeiază credinţa lor: De ce cred în Dumnezeu

„Weekend Adevărul“ vă prezintă, înainte de Crăciun, mărturiile intime rezultate în urma a nouă întâlniri unice. Scriitori, medici, deţinuţi politici, artişti, matematicieni şi istorici povestesc despre momentul în care au găsit împlinirea în vieţile lor. Textele care urmează reprezintă, în propriile cuvinte ale autorilor, tot atâtea variante ale întâlnirii cu divinul

Cum poţi vorbi despre Dumnezeu? Cum poţi depăşi acea graniţă a intimităţii, definită prin rugăciune, însăşi noţiunea de legătură directă cu divinitatea, şi să aşterni pe hârtia unui ziar, în văzul tuturor, relaţia ta cu Supremul Creator? În fine, cum mai poate fi relevant un astfel de tip de discurs, într-o lume în care Iisus a devenit poză pe tricouri şi a luat forma unor ciocolăţele pentru cei mici? Ce mai înseamnă credinţă, într-o lume dominată categoric de noţiuni străine şi complet opuse acesteia: prosperitate financiară, succes personal sau dobândire de putere? Şi, totuşi, se poate. Dovada stă în următoarele nouă texte, redactate de tot atâtea persoane diferite. Deosebirile sunt clare: unele par construite cu pasiunea cuiva mai atent la oratorie. Altele trădează neîndemânarea celui lipsit de experienţa scrisului. În fine, există şi liniştea specifică a cuiva pentru care scriitura este cel mai vechi şi destoinic partener de viaţă. Dincolo de aceste separaţii, ce fac demersul cu atât mai fermecător, avem însă un mesaj comun. Toţi aceşti oameni trăiesc pasional, cu o pasiune furibundă pentru ceva care depăşeşte zona explicaţiilor raţionale, conducându-l pe acela care îşi afirmă credinţa spre zona supremei încercări: abandonarea sinelui şi plonjarea în zona invizibilului.

„OMUL FĂRĂ ROST“

Dan C. Mihăilescu, critic literar

Recunosc frontal: chiar dacă am o mie de motive pentru care să-mi fie nesuferit la modul istoric Ion Iliescu, tot am rămas cu un gust amar de la acea lovitură sub centură a lui Emil Constantinescu de când cu întrebarea televizată „credeţi în Dumnezeu?“. Politiceşte, electoral, a fost o reuşită. Dar omeneşte, ca fair-play, a întreba aşa ceva în public e totuna cu a-i cere cuiva să descrie pe ecran cum i-a fost dezvirginarea sau cum şi-a petrecut noaptea nunţii.

Este o întrebare prea directă şi prea dură. Dar şi vremea secularizării noastre este la fel, aşa că reclamă răspunsuri pe măsură, asumate impetuos, bărbăteşte. Prea sunt dispreţuiţi, ironizaţi, culpabilizaţi, de nu chiar diabolizaţi credincioşii, prea li s-a re-inculcat conştiinţa de catacombari, de sectari vinovaţi, ca să nu iasă senini, la rându-le, să-şi apere credinţa. 

Am să încep prin a vă spune şi dumneavoastră ce le-am replicat unor părinţi care nu erau de acord cu prezenţa icoanelor pe pereţii sălilor de clasă : „Ce rău vă face icoana? Nu-i un îndemn la narcomanie, la prostituţie, ori la fărădelege în general. E ca-n pariul lui Pascal : în cel mai rău caz, te lasă indiferent. Dar e posibil să-ţi şi deschidă o lume“.

Altminteri, orb să fii şi să nu accepţi că toată armonia firii, toată bucuria naturii, toată creaţia e-o dovadă (de slavă) a Creatorului. Cum se spune la Pateric: când vezi cum este tot ceea ce este, cum să crezi că aşa ceva poate să fie fără Stăpân ?

În plus, în tradiţia dintru care ni s-a plămădit făptura, omul fără Dumnezeu este un om fără căpătâi. Fără identitate, fără substanţă, fără blazon, cu ADN-ul vid. Un om fără rost.

În fine, este aşa de mare ne-orânduiala, aşa de cumplit dezmăţul, aşa de copleşitoare dizarmonia, decerebrarea, animalizarea, încât a le adăuga decreştinarea şi deznădejdea, asta ar coincide pur şi simplu cu dezumanizarea. Şi de ce să optezi pentru animalitate, de vreme ce ţi s-au dăruit raţiunea, cuvîntul, plânsul, râsul, logosul bucuriei ?

Înţeleg şi accept reticenţele multora faţă de Biserică, de cutare sau cutare obiceiuri stânjenitoare în planul instituţionalizării credinţei. Dar mi se pare o răutate gratuită, de nu chiar o prostie sinucigaşă să mergi prin păduri, pe vârfuri de munte, prin livezi, podgorii, fâneţe, ori în largul mării, să iubeşti, să simţi, pe scurt: să exişti – şi să nu simţi la tot pasul adierea dumnezeirii.

„AŞA ÎL PORT MEREU ÎN SUFLET“

Cristinel Dumitrescu, fost deţinut politic

Cristinel Dumitrescu, alături de soţia sa, Aurora Dumitrescu FOTO: ADEVĂRUL

Am crescut într-o familie cu credinţă în Bunul Dumnezeu, cu respect pentru sărbători, cu sufletul plin de bucurie de Sfântul Niculae, de Crăciun şi de Paşte. La şcoală, din clasa I primară, şi în liceu, până în 30 decembrie 1947, am avut ca materie Religia, cu ore de predare săptămânale. După abolirea monarhiei, totul s-a schimbat. Lumea mea, cu excepţia familiei, s-a schimbat etalând alte obiective, alte reguli care-mi erau străine.

A urmat Liceul Militar, Academia Militară, o parte de viaţă în care îmi făceam destul de rar semnul crucii. Ei bine, Bunul Dumnezeu a avut milă de mine în momente grele ale existenţei mele. Eram în arestul Securităţii „Malmaison“, în anchetă, pentru „crimă de uneltire împotriva securităţii externe a statului“, încadrat la pedeapsa capitală. Mi-era foarte frică să nu mă prăbuşesc. Atunci, în colţul întunecat al celulei, a apărut, într-un cadru luminos, ICOANA de acasă a Maicii Domnului, făcută de bunica mea. Pot spune că Bunul Dumnezeu mi-a arătat că există şi că are milă de mine! Din acea clipă, nu am mai avut teamă de nimic, şi singura mea grijă a fost să nu fac rău şi să mulţumesc mereu Bunului Dumnezeu pentru mare mila Lui. Aşa Îl port mereu în suflet.

„SIMT ŞI ACUM ARIPA UNUI ÎNGER“

Aurora Dumitrescu, fost deţinut politic

Cum am început să cred? În camera copilăriei mele aveam un tablou: o apă învolburată, o punte şubredă şi doi copii – un băiat şi o fetiţă – mergeau pe punte ţinându-se de mână. În spatele lor, un înger cu aripile desfăcute îi conducea ocrotitor. De atunci, am crezut multă vreme că fiecare din noi are un înger care ne însoţeşte. Credinţa era întărită de rugăciunile copilăriei, de basmele în care întotdeauna binele învinge, de partea binelui fiind, cu siguranţă, Dumnezeu. Au trecut anii.

A venit adolescenţa şi odată cu ea tăvălugul comunist cu educaţia ateistă, cu scara de valori răsturnată. Adolescenţa este vârsta când ai nevoie de certitudini, când îţi pui întrebări existenţiale. Şi eu, ca fiecare tânăr din generaţia mea, am avut momente de căutări, de îndoieli. Dar la 19 ani, viaţa mea a luat o altă turnură. În beciurile Securităţii, în anchetele dure, am înălţat rugi către Dumnezeu. Poate că în condiţii de singurătate şi de spaimă te spiritualizezi. Poate dobândeşti capacitatea de a te apropia de Dumnezeu. Poate îţi defineşti locul în raport cu universul. Nu ştiu. Dar sigur simt şi acum aripa unui înger ocrotitor şi iertător.

RAŢIUNEA CREDINŢEI MELE“

Mihnea Măruţă, jurnalist

În faţa mesei la care scriu avem o plantă de apartament. Nu ştiu cum se numeşte. Îi place atât de mult în sufrageria noastră, încât creşte continuu, debordând de verde şi concurându-se, parcă, pe sine. Are nişte frunze mari şi late care plesnesc de viaţă. Cea mai tânără dintre ele aproape atinge tavanul. E o plantă în delir, dacă mă înţelegeţi. Nu-i facem nimic special: am aşezat-o în faţa geamului, i-am legat tulpina de un băţ de lemn, să nu se rupă, şi îi dăm apă, la câteva zile.

Au venit vecine mult mai pricepute într-ale florilor, ne-au cerut „pui“ de-ai plantei fericite (căci îi răsar urmaşi, în acelaşi ghiveci, fără intervenţia noastră), dar în casele lor n-au crescut. Nu ştim de ce, nu înţelegem. Dar, de fiecare dată când vorbim despre asta, singura noastră explicaţie e că planta se hrăneşte şi cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casă. Nu ştim.

A contrapune religia, credinţa în Dumnezeu, unei doctrine concepute de un om sau asamblate, în timp, de câţiva gânditori cu vederi asemănătoare e nedrept din punct de vedere istoric şi incorect ca metodă. Prima e milenară şi universală, iar cealaltă nu poate fi decât perisabilă, ca toate suratele ei dispărute, dintre care unele i-au servit drept model sau izvor de inspiraţie parţială.

Această „opoziţie“ e construită pe o falsă temelie: presupune, implicit, că religia e exclusiv de domeniul iraţionalului şi că, nefiind dublată de dovezi empirice, rămâne un construct folosit fie ca proptea psihologică în faţa morţii, fie ca manipulare politico-socială cu scop dictatorial. În „colţul opus“ ar fi, deci, o prezenţă pur raţională, care nu adaugă nici o cărămidă propriului edificiu înainte de a-i verifica trăinicia şi de a-i astupa eventualele fisuri.

Or, lucrurile nu stau deloc aşa, oricât ar părea de paradoxal. Primul motiv e că, la început, actul de credinţă este foarte normal şi cât se poate de raţional. Cu excepţia situaţiilor excepţionale, a iluminărilor sau revelaţiilor de tipul „Saul pe drumul Damascului“, credinţa se naşte în urma unor întâlniri – cu oameni, cărţi, fapte de viaţă – şi reprezintă o alegere conştientă. La un moment dat, ceva în fiinţa mea se coace şi îmi spune că mă simt acasă într-un raport om-Dumnezeu şi că orice alt sistem de explicaţii nu mă mai mulţumeşte.

Ajungem astfel la al doilea motiv: decizia raţională de a crede în Dumnezeu e o contradicţie greu de asimilat într-o viziune non-teistă, natural(ist)ă, asupra lumii. Unde-şi găsesc locul credincioşii într-un sistem destinat celor care nu cred? Cum soluţionează teoretic umanismul delicata chestiune a asumării credinţei? Cum se descurcă paradigma orizontalităţii dacă e silită să facă echilibristică pe muchia de cuţit a divinului? Noi, ăştia, suntem nebuni? Atât?

Totul începe în minte. Aceasta e marea provocare pentru doctrinele ateiste sau umaniste, care-şi întemeiază orice succes pe capacităţile cognitive ale omului. Cred pentru că vreau să cred. Aleg să cred. Trec raţional în iraţional.

Personal, am ajuns la teologia ortodoxă pentru că, student la Filosofie fiind, descopeream cu o dezamăgire crescândă că toată istoria gândirii nerevelate evoluează după o schemă care, simplificată la maximum, ar arăta cam aşa: unul zice că e albă, un altul, relativ contemporan, susţine că e neagră, un al treilea, urmaş de-al lor, conchide că, de fapt, cei doi sunt complementari, iar un al patrulea, mai târziu, afirmă răspicat că triada precedentă a plecat de la premise complet greşite, aşa că mecanismul trebuie resetat. În paralel cu dezamăgirea însă, întâlneam mirat o lume în care existau răspunsuri pentru mai toate cele omeneşti, inclusiv pentru rătăcirile filosofilor, o lume în care, mai mult, acele răspunsuri erau coerente între ele şi, când chiar nu se mai putea continua, i se recunoştea misterului că e mister şi minunii, că e minune.

Da, ştiu, e absurd. E absurd să crezi într-un Dumnezeu unic în natură şi întreit ca persoană. E absurd să crezi că o Fecioară ar fi născut, că Fiul ei a vindecat leproşi, a înmulţit pâinile sau a mers pe apă. Şi, mai presus de toate, cum să crezi că a înviat şi mai şi şade, de-atunci, de-a dreapta Tatălui Său? E absurd. Dar dacă Hristos ar fi făcut lucruri inteligibile şi accesibile raţional sau dacă am înţelege dogma Sfintei Treimi ca pe o ecuaţie de gradul doi, atunci nici măcar conceptul unui Atotputernic care ne ştie fiecare fir de păr n-ar putea funcţiona, nici într-o dizertaţie filosofică închisă la toţi nasturii logicii.

De ce nu pot să cred într-un Dumnezeu al iubirii, care veghează şi mântuieşte, dar mi-e la îndemână să accept posibilitatea îndrăgostirii la prima vedere şi a rămânerii, până la moarte, alături de o persoană care, cândva, era exclusiv un străin?

E „raţional“ şi „practic“ ca, într-un colţ al Universului, într-o galaxie oarecare, sub o stea mică, să existe viaţă într-o diversitate pe care niciun om nu ar putea să o imagineze, chiar dacă ar scorni clipă de clipă?

E inteligibil că fiecare dintre noi există, este, fiinţează, trăieşte, dar miliarde de miliarde de alternative umane au dispărut în secundele în care câte un singur spermatozoid viguros al taţilor noştri pătrundea în pretenţioasele ovule ale mamelor noastre?

Putem afla, oare, de ce ne plac unele lucruri şi nu altele, de ce dormim, de ce visăm, de ce tindem către fericire, de ce nu ne mulţumim cu hrană şi reproducere, de ce, uneori, facem binele gratuit? Cum supravieţuieşte în capacitatea noastră de cuprindere mentală gândul că murim?

Nu ştim. Acesta e secretul. Nu putem şti chiar tot ce-am vrea să ştim. Nu cu mintea. Nu „aici şi acum“. Mintea e doar începutul. Sfârşitul e inima. Poate de aceea creşte, netulburată, nestăvilită, entuziasmată, planta noastră. Simte, nu gândeşte. A aflat.

„DOMENIUL CEL MAI APROAPE DE INFINIT“

Radu Gologan, matematician

Nu am ajuns să cred, am crescut cu această convingere. La începutul copilăriei, evident, ca un tabiet de seară – rugăciunea sub îndemnul bunicilor –, iar puţin mai târziu prin datinile de sărbători sau mersul la biserică.

La începutul adolescenţei, prin prisma întrebărilor non-conformiste şi a educaţiei oficiale potrivit căreia religia e un mod de a domina masele sau, în cel mai bun caz, libertatea de liber cugetător, am trăit anumite nedumeriri.

Conştiinţa determinată a venit în anii liceului, prin mijlocirea profesorului de matematică, cel care mi-a şi determinat destinul de matematician. În deschiderea primei lecţii de analiză matematică din clasa a XI-a, cuvântul final a fost „domeniul cel mai aproape de infinit“. Apoi a spus: „Nu pot acum să continui“. Lecţia a fost finalizată, de acelaşi intelectual fin, 20 de ani mai târziu, la întâlnirea aniversară a absolvirii, cu cuvintele: „Nu puteam atunci să termin lecţia, dar o sfârşesc acum, cu acele cuvinte de care îmi era frică în epocă: infinitul e Dumnezeu!“. A continuat: „Am avut senzaţia atunci că Radu (adică eu, fostul elev) a înţeles ce voiam să spun“. Într-adevăr, aşa era. Lecţia mă marcase pentru matematică, dar mai presus pentru credinţă. O spun adesea studenţilor mei.

Da, cred în Dumnezeu. Cred în prezenţa Lui în orice fapt, suflet sau obiect. Cred în puterea care l-a adus pe om ca, de la primele manifestări ale sale, să aibă alături divinitatea. Cred în felul în care toate credinţele se raportează, datorită Lui, la iubirea de tot ce ne înconjoară, cu viaţă sau suflet sau fără. 

„AM ŞI EU MOMENTELE MELE DE ÎNDOIALĂ“

Eugen Simion, academician

„Cred în Dumnezeu“?  Iată o întrebare pe care un individ n-ar trebui să şi-o pună şi, mai ales, n-ar trebui s-o primească atunci când i-o pun alţii. Atinge o zonă atât de profundă şi de intimă a spiritului încât ar trebui evitată. Cu toate acestea ne-o punem mereu şi, când nu ne-o punem noi, ne-o pun alţii. Ca în discuţia de faţă.

Îmi amintesc că Eugen Ionescu, cel mai negaţionist dintre tinerii scriitori din anii ’30 (doar Cioran poate să-l întreacă), mărturiseşte că se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu în fiecare zi şi îl caută cu ardoare, cu disperare, tot în fiecare zi. Este şi el ceea ce Pascal spune că este Montaigne: „Un necredincios credincios“? Aşa s-ar părea dacă ţinem seama de fluctuaţiile, disperările, angoasele spiritului lui tânăr şi temător. Temător de moarte, speriat de lume, singur, foarte singur în mijlocul unui univers ce se clatină. „De ce mă sperii atâta, Doamne, de ce mă sperii de moarte în toate zilele, în toate nopţile, în toate colţurile? [...] De ce mi-e frică de mine, de ce mă esenţializează?“ – scrie el în „Nu“ (1934).

Nihilistul Eugen Ionescu este, cu toate ezitările, abjurările sale, un spirit profund religios. Citeşte pe „Sfântul Ioan al Crucii“ şi în „Scaunele“ şi „Regele se stinge“ – cele mai bune piese ale sale – se simt urme din Căutarea spirituală. „Nu pot trăi fără Dumnezeu şi nu-l pot găsi“, notează el într-unul din ultimele sale articole.

Este drama (reală, adâncă, sfâşietoare, esenţială) a unui spirit religios dublat de un spirit metafizic. Drama fundamentală, în fond, a unui intelectual care crede şi are mereu nevoie de dovezi pentru credinţa lui...

Caz interesant Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, spirit atipic în secolul său (un secol ateu), spirit profund religios, nu spirit mistic. De tânăr, de foarte tânăr şi până în pragul morţii nu face decât să-L caute pe Dumnezeu şi să aştepte iluminarea (este tema esenţială, repetitivă a literaturii sale) în timp ce colegul său de generaţie, Cioran, îl iubeşte pe Dumnezeu, contestându-l, cum face în „Schimbarea la faţă a României“. Îl iubeşte „cu o ură grea“, cu sentimentul unui credincios dezamăgit… Dar tot Cioran spune că o problemă, dacă nu are o rădăcină şi o substanţă religioasă, este o problemă inesenţială, inutilă pentru spirit... Iată, dar, cât de complicate şi înşelătoare sunt lucrurile, când e vorba de spiritul unui intelectual din secolul al XX-lea... Orice formă de maniheism, când judecăm credinţa unui scriitor, este superficială şi inexactă.

Cred în Dumnezeu? Am încercat să fug de întrebarea pe care mi-o pune dl. Laurenţiu Ungureanu, vorbind de doi mari scriitori români cu un destin european. Dar, păstrând proporţiile, n-am făcut să-l confirm pe François Mauriac – un mare scriitor creştin – care, silit să vorbească în „Confesiuni despre sine“, zice că n-a reuşit să vorbească decât despre alţii. Şi, totuşi...

Cred, desigur, în Dumnezeu, dar am şi eu momentele mele de îndoială. Cu toată modestia, mă consider – şi eu – un „necredincios credincios“ sau poate invers: un credincios necredincios, unul care caută şi se caută printre nesiguranţele lumii.

Poate că sunt un spirit religios nu suficient de vrednic şi profund din moment ce simt şi eu nevoia să mă rog din când în când, ca personajul din Evanghelia după Marcu, să fiu ajutat de Dumnezeu în necredinţa mea. O fac, mărturisesc, cu credinţa că religia creştină, dincolo de ceea ce este, e o morală şi morala ei (toleranţa) ţine şi trebuie să ţină în continuare lumea pentru ca ea să nu cadă în cea mai sofisticată barbarie (barbaria societăţii cunoaşterii!), cum mi se pare de multe ori că se întâmplă.

DESTĂINUIRILE CARE VINDECĂ

Gheorghe Burnei, chirurg

Eu pot să spun că m-am născut creştin. Am fost educat în conştiinţa creştină, dar credinţa mea s-a întărit, pe parcurs, în special în activitatea mea medicală. Atunci când omul are respect şi iubire faţă de Dumnezeu, şi El se apropie de om.

Prin revelaţie, Dumnezeu se destăinuie. În momentul în care, de multe ori, făceam rugăciuni pentru ca fiecare copil care venea la mine să poată beneficia de un tratament adecvat, am constatat că destăinuirile care-mi veneau duceau la vindecarea copiilor.

Suferinţa copiilor, atât de complexă, nu e prezentată în tratate. Este, dacă vreţi, acel segment cu afecţiuni care îi impun medicului să se concentreze, să ofere tot – în special copiilor, care n-au altceva de făcut decât să mângâie sufletul părinţilor lor. La medici se revarsă majoritatea suferinţelor îndelungate.

Am avut un caz pe care l-am tratat în urmă cu aproximativ un an şi jumătate. Un copil a venit cu o malformaţie gravă de torace şi de coloană vertebrală. Am studiat toată literatura de specialitate şi nu am găsit nimic consemnat care să dea o rază de speranţă familiei acestui copil. Toate datele consemnate în literatură arătau că tratamentele consacrate aduceau multe, multe complicaţii. Am analizat cazul împreună cu toţi colegii şi am găsit, de comun acord, patru variante de tratament.

În timpul operaţiei, nu s-a putut aplica niciuna dintre cele patru metode. Malformaţia era aşa de gravă încât prognozele noastre nu aveau şanse de reuşită. Am avut un moment de descumpănire. Era vorba despre un copil care nu avea coaste şi care avea o coloană deformată. Pentru aceşti copii, până la momentul respectiv, nu existau intervenţii operatorii de succes. Majoritatea intervenţiilor erau împrumutate din alte domenii, iar complicaţiile era mari.

O destăinuire divină a fost cea care m-a condus să iau o decizie aparte: a fost un procedeu inovativ, care a dus la descoperirea unei alte metode de tratament pe care noi am publicat-o într-o revistă de mare prestigiu din Statele Unite ale Americii. Nu poţi să faci asemenea intervenţii operatorii decât dacă revelaţia se revarsă asupra ta. Şi se revarsă. Atunci când concentrarea este maximă sau prin vise.

Nu o dată m-am trezit din somn, am consemnat informaţia pe care am primit-o, am analizat-o ulterior şi am constatat că e soluţia potrivită.

Am avut ocazia să cunosc o fetiţă în urmă cu 34 de ani, când a fost operată pentru o banală fractură de femur. Între timp, ea s-a complicat din cauza altor probleme. Au trecut aproape 25 de ani, ea a făcut aproape 27 de intervenţii operatorii, i-am mai făcut şi eu 2-3. Ca urmare a unei reacţii biochimice, nimic nu-i putea acorda şansa către o evoluţie normală. Într-o noapte, la ora 2.30 – 3.00, m-am trezit şi am consemnat tot ce visasem. Aşa a apărut un nou procedeu pentru tratamentul său. Am găsit soluţia ca acum, la vârsta de peste 30 de ani, să începem tratamentul fetiţei. Un asemenea caz este dovada relaţiei dintre pacient şi Dumnezeu, dar şi dintre medic şi divinitate. Atunci când pacientul imploră, El se apropie şi creează modul propice pentru a realiza vindecarea.

„SINGURUL OM LIBER ESTE UN BUN CREŞTIN“

Ştefan Câlţia, pictor

De ce cred în Dumnezeu...? Pentru că m-am născut cu El! Eu trăiesc cu Dumnezeu. Iar credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca însăşi viaţa.

M-am născut într-o lume şi într-o familie care credea în Dumnezeu. Cumva, am fost îmbăiat în credinţa de Dumnezeu. Şi vorbesc despre o credinţă care, deşi aparent simplă, este foarte adâncă. Nu era ceva superficial. Dumnezeu nu era o persoană din copilăria mea la care eu mă duceam să-i cerşesc ceva sau ca să-mi dea o bucată de pâine. El era lucrul bun care se revărsa continuu peste mine şi, totodată, cel căruia îi aduceam laudă. 

Atunci când spun Dumnezeu, dintr-o dată îmi vin în minte nişte imagini. Bunica mea de la ţară, din partea tatălui, care era o femeie simplă, citea o singură carte, zilnic, seara: „Psaltirea“. Şi bătrâna asta de la ţară, care mereu m-a impresionat că vorbea foarte frumos, avea un fond al ei de bunătate, prin felul în care-şi construia frazele, cum rânduia cuvintele. Cred că bună parte se datora acestei lecturi unice, pe care o făcea zilnic. Ce-ar însemna ca, în fiecare zi, în răgazul tău, când te întorci de la o cratiţă, de la muncă, de la orice, tu să citeşti o poezie? Cât de mult construieşte în tine povestea asta? Or, ea citea psalmii şi, dintr-o dată, era într-o legătură puternică cu starea ei religioasă, iar cuvintele şi gândurile se rânduiau într-un anume fel.

Însă ea şi familia mea, în general, nu mă învăţau să fiu credincios, să fiu într-un fel, ei mă aduceau într-o stare – prin felul lor de-a fi. Pentru că, în jur, era mai multă dragoste, mai multă bucurie, mai multă atenţie faţă de celălalt – iar toate lucrurile acestea se înscriu în dogma creştină.  Credinţa e ceva în care tu trăieşti. E ca un halou. Şi pe care eşti dator să-l reverşi asupra celor din jurul tău.

Familia în care eu am trăit şi cele din jurul meu erau cele care mergeau în fiecare duminică la Biserică, iar acest lucru intra într-un firesc al lucrurilor lor – nu era nimic habotnic. Nu alergau cu pomelnice la sute de biserici, se duceau la biserica lor şi ştiau că adevărata rugăciune se face împreună cu ceilalţi, cu comunitatea. Că relaţia dintre tine şi Dumnezeu nu e o relaţie de tipul „dă-mi, că-ţi dau o rugăciune“, ci era invers.

Cel mai mult îi auzeam spunând „Doamne, îţi mulţumesc!“. Şi erau oameni modeşti, cu probleme şi necazuri şi uneori se mai întrebau „De ce, Doamne?“. Din când în când, ei mai conversau cu Dumnezeu. Se sculau cu gândul ăsta „Doamne ajută!“ şi cu el plecau la muncă.  Deci, bunicii mei stăteau la taifas cu Marele Creator.

Cred că o familie creştină revarsă asupra celorlalţi felul ei de-a fi, de a gândi, dar niciodată n-am simţit din partea părinţilor mei că trebuie să cred şi să gândesc ca ei. Din punctul meu de vedere, singurul om liber este un bun creştin. Atâta timp cât tu ai o religie în care Dumnezeu îţi dă chiar libertatea de a-l nega, de a nu crede în el – asta înseamnă că ai o libertate totală. Iar libertatea împreună cu Dumnezeu este una extrem de puternică şi de frumoasă. Eu nu pot să am sentimentul de libertate de unul singur.

Creştinul e un om care merge spre frumos. Pentru că modelul lui e frumos sau e bine. În ebraică, atunci când Dumnezeu spune că a făcut lumea, cerul şi a văzut că e bine, noţiunea de „bine“ şi noţiunea  de „frumos“ sunt exprimate prin acelaşi semn grafic. Binele e totuna cu frumosul.

Am observat că persoanele frumoase pe care le-am întâlnit în viaţa mea aparţineau unei mari religii – erau oamenii religioşi. Din contactul cu oamenii care cred în Dumnezeu, deschiderea conversaţiei e mult mai mare – am senzaţia că pot conversa încontinuu. Am eu acest sentiment că discuţia cu omul religios poate fi nesfârşită, şi nu în sensul că n-ai ajunge la ceva, ci că întotdeauna fiecare poate să mai dăruiască ceva celuilalt.

„CRED PENTRU CĂ SUNT. SUNT PENTRU CĂ EU CRED“

Şerban Papacostea, istoric

Sunt pentru că eu cred. Nu pot concepe lumea fără un spirit conducător şi reparator, un principiu al binelui. Religia creştină, atât cât o intuiesc şi mi-o apropriez, răspunde la aşteptările profunde ale omului şi la capacitatea sa de cunoaştere, la căderea şi mântuirea sa. Iar întâlnirea celor de aceeşi credinţă creştină, bineînţeles în lăcaşuri special destinate cultului, anume bisericile, unde preoţii oficiază slujba comemorativă a actului mântuirii – moment fundamental - e un prilej de reflecţie şi de înălţare.

Dar acest moment fundamental a fost cu timpul instrumentalizat şi a devenit un mijloc de putere şi înavuţire pentru mulţi dintre titularii funcţiei, autoasumate de intermediari între Dumnezeu şi om. Ritualismul continuu, amplificat în acest scop, şi ansamblul ceremoniilor care nu slujesc credinţa, ci încurajează credulitatea alterează sensul originar fundamental al mesajului creştin, care se impune a fi recuperat. Revenind la persoana mea: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.