Anul Nou, moment de sărbătoare situat între două mari sărbători creştine, Naşterea şi Boboteaza, suferă şi el de sindromul parazitării cu superstiţii.

În cazul sărbătorilor religioase, parazitarea s-a rezumat doar la stereotipiile fericirii seci.  Fie că sunt „Sărbători fericite”, „Crăciun fericit” sau „Paşte fericit”,  urările sunt pline de „fericire”. Concept greu de definit în afara creştinismului, fericirea suferă de o stranie omogenizare. Definiţia creştină a fericirii, sintetizată din „Fericirile” rostite de Hristos pe Muntele cu acelaşi nume, duce la înţelesul că fericirea nu este nimic altceva decât iubire. Tocmai de aceea, ea are o infinitate de forme de exprimare.

Dacă este golită de esenţa creştină, fericirea arată mai mult a superstiţie. Lipsite de duhul iubirii, rostite grăbit sau fără convingere, urările „fericite” de sărbători arată ca nişte pleonasme ale bucuriei seci. Personal, n-am înţeles niciodată cum un eveniment religios important (Naşterea Domnului, Învierea etc. ) poate fi altfel decât „fericit”. Există oare, cineva capabil să ureze cuiva „Sărbători nefericite”? De ce oare folosim un concept esenţial al vieţii, fericirea, ca o vorbă de umplutură? Răspunsul este dureros de sec: pentru că nu mai ştim ce înseamnă. Nemaifiind trăit creştineşte, a fost transformat în duh de umplutură. În superstiţie. Am uitat că anii se numără de la Naşterea lui Hristos?

În cazul Anului Nou, alături de „fericire” intervine un alt concept: norocul. El facilitează mult mai repede apariţia superstiţiei. Aşa apar tot felul de năzbâtii comportamentale, unele mai hilare ca altele. Pe lângă genericele „pisica neagră”, „întorsul din drum”, „numărul 13”, „mâncatul în palmă” sau „scuipatul în sân”, norocul este condiţionat şi de anumite momente. De pildă, ca să ai noroc în anul viitor, trebuie ca, de Revelion, să „porţi ceva roşu”,  să mănânci „12 boabe de struguri” (culoarea nu se precizează) alături de „peşte şi nu pasăre”, să te „săruţi sub vâsc” sau să „ai portofelul plin”. 

Nici miezul nopţii nu a rămas fără "prescripţii". Dacă atunci ţineţi în mână bani, veţi avea bani tot anul. Dacă ţineţi de mână persoana iubită veţi avea parte de dragoste, iar dacă nu vă dezlipiţi la pahar nici la miezul nopţii veţi avea un an plin de veselie. În plus, o dorinţă pusă la miezul nopţii se va împlini în anul următor. Sunt doar câteva superstiţii pe care le-am aflat din ştirile acestor zile. S-ar spune că sunt ştiri de umplutură, că presa n-are subiecte. Însă eu cred că există o piaţă pentru astfel de ştiri.

Dacă ne uităm la nişte sondaje realizate în acest an (INSCOP şi IRES), vom vedea că, în ciuda cifrei impresionante de oameni care se declară religioşi (83% INSCOP, 96% IRES) există un număr semnificativ de oameni care confundă religia cu superstiţia. Astfel, deşi se declară credincioşi lui Dumnezeu, 20% dintre români (IRES) poartă un talisman norocos, 45% consultă horoscopul (IRES), 25% cred în horoscop (INSCOP), 16% ţin cont de horoscop în viaţa de zi cu si (IRES) şi, o cifră ciudată, 29% au văzut lucruri care s-au întâmplat la mare depărtare (IRES). Ca treaba să fie şi mai confuză, IRES spune că 59% dintre români nu cred în forţe supranaturale. Hmmm, Dumnezeu ce-o fi pentru aceştia?

În fapt, toate aceste cifre arată că superstiţia nu este nimic altceva decât o confuzie spirituală, plecată din superficialitate şi indolenţă. Sunt cifre care definesc comportamente de „masă”, de „turmă” sau „la grămadă”. Sunt dovezi clare ale unor instincte emoţionale scăpate de sub controlul raţiunii.

Duhovniceşte vorbind, superstiţia constă în inventarea unor concepte magice, care să funcţioneze de la sine, scuzând lipsa de autenticitate spirituală. Ca şi fericirea, norocul poate fi invocat oriunde pe drumul vieţii, doar pentru a masca slăbiciunile celui golit sufleteşte. În faţa necunoscutelor vieţii, superstiţiosul apelează la noroc şi fericire doar pentru a-şi ascunde lipsa de implicare şi de determinare. Eroarea majoră a superstiţiosului este falsa credinţă că, pentru a fi mai bună, viaţa poate fi plagiată prin noroc şi fericire. Ce nu ştie încă (dar poate afla) este că norocul şi fericirea nu depind de alţii, ci de el însuşi. Viaţa funcţionează ca o oglindă: cum ne-o facem, aşa o avem. Iar oglinda este Însuşi Dumnezeu. 

Cum ar fi dacă am vedea „norocul” ca o mână pe care Dumnezeu ne-o întinde în fiecare clipă a vieţii noastre? Am afla că „fericirea” este doar apucarea acestei mâini.

Dumnezeu să vă întindă mâna tot anul care vine !