La noi sunt steaguri peste tot,

în străzi şi pe balcoane,

la noi şi-n suflet flutură,

şi-s steaguri pe icoane.

La noi sunt pieţe, şi-n tramvai

tu vezi că-i sărbătoare,

la noi îmbracă tricolor

visele călătoare.

 

La noi în fiecare an

e, vai, Marea Unire,

dar nu-i redus cu nici un gram

rata cea de cerşire.

La noi sunt imnuri, cuvîntări,

torturi şi Caragiale,

şi lîngă noi, un amărît

nici pentru pîine n-are.

 

La noi se spun discursuri tari,

şi măi, se lăcrimează —

şi nu-i român cine nu se

mai ortodoxiază.

La noi totul e tre festiv,

şi vrem să facem bine,

şi-uite-aşa ne adîncim

în larga nesimţire.

 

La noi micul e uriaş,

român nevoie mare,

şi parcă totu-i rezolvat

dintr-o simplă urare.

La noi Brîncuşi e la tele,

şi-i stă bine acolo,

oricum aşa a vrut să stea,

să tot creeze solo. 

 

La noi, românul e rigid,

maghiarul tot aşa e,

castelul ni se surpă în

preaplină înălţare.

La noi regulile sunt

un simplu moft, nu alta,

vorbim cu drag, dar n-o să fim

cavaleri de la Malta.

 

Fie să fim europeni,

s-avem forme cu fondul,

să-l înţelegem pe trişat

şi să-închidem trişorul,

să nu credem c-a fi român

înseamnă steaguri multe,

în timp ce-n suflet cîntă-n veci

urîte şi zălude,

 

să fim nobili, să fim creştini

şi nu numai cu gura,

în timp ce tot bem cu nesaţ

să nu certăm băutura,

să nu credem că pur oral

ni se rezolvă totul,

că nici chibrit dacă n-avem,

tot ni s-aprinde focul,

 

că dragostea de patrie

înseamnă muşchi şi fraze,

c-am şi dat gol, dac-am avut

patru frumoase faze,

că munţi şi văi, rîuri, marea —

asta înseamnă ţara,

că iarna sufletului, deh!

nu e la fel ca vara.