Noi. Despre o sărbătoare naţională
0Am scris o poezie în care m-am întrebat ce se întîmplă la noi de sărbătoarea naţională. Şi am înţeles că se întîmplă acelaşi lucru ca la oricine are identităţi mici şi rigide: lacrimi, steaguri, ochi daţi peste cap, goliciune.
La noi sunt steaguri peste tot,
în străzi şi pe balcoane,
la noi şi-n suflet flutură,
şi-s steaguri pe icoane.
La noi sunt pieţe, şi-n tramvai
tu vezi că-i sărbătoare,
la noi îmbracă tricolor
visele călătoare.
La noi în fiecare an
e, vai, Marea Unire,
dar nu-i redus cu nici un gram
rata cea de cerşire.
La noi sunt imnuri, cuvîntări,
torturi şi Caragiale,
şi lîngă noi, un amărît
nici pentru pîine n-are.
La noi se spun discursuri tari,
şi măi, se lăcrimează —
şi nu-i român cine nu se
mai ortodoxiază.
La noi totul e tre festiv,
şi vrem să facem bine,
şi-uite-aşa ne adîncim
în larga nesimţire.
La noi micul e uriaş,
român nevoie mare,
şi parcă totu-i rezolvat
dintr-o simplă urare.
La noi Brîncuşi e la tele,
şi-i stă bine acolo,
oricum aşa a vrut să stea,
să tot creeze solo.
La noi, românul e rigid,
maghiarul tot aşa e,
castelul ni se surpă în
preaplină înălţare.
La noi regulile sunt
un simplu moft, nu alta,
vorbim cu drag, dar n-o să fim
cavaleri de la Malta.
Fie să fim europeni,
s-avem forme cu fondul,
să-l înţelegem pe trişat
şi să-închidem trişorul,
să nu credem c-a fi român
înseamnă steaguri multe,
în timp ce-n suflet cîntă-n veci
urîte şi zălude,
să fim nobili, să fim creştini
şi nu numai cu gura,
în timp ce tot bem cu nesaţ
să nu certăm băutura,
să nu credem că pur oral
ni se rezolvă totul,
că nici chibrit dacă n-avem,
tot ni s-aprinde focul,
că dragostea de patrie
înseamnă muşchi şi fraze,
c-am şi dat gol, dac-am avut
patru frumoase faze,
că munţi şi văi, rîuri, marea —
asta înseamnă ţara,
că iarna sufletului, deh!
nu e la fel ca vara.
Se încarcă comentariile...
