Am citit şi/sau auzit diverse comentarii, aşa cum am vorbit cu mai mulţi colegi şi prieteni: ceea ce se petrece în jurul fostului Papă Benedict XVI şi mai ales în ţara lui de origine te pune pe gânduri, te îngrijorează şi îţi dă, la începutul Triodului, o „temă” în plus de rugăciune. În scrisoarea trimisă recent (a se vedea: katholisches.info, accesat la 12 februarie 2022) de Arhiepiscopul-cardinal de Praga şi Primat al Bohemiei, Duka, Arhiepiscopului-cardinal de München şi Feising, Marx (aşa îl cheamă şi a fost înainte episcop de... Trier), acesta din urmă este acuzat de fostul deţinut politic din oraşul lui Kafka de instrumentalizarea sau cel puţin tolerarea unei campanii de mânjire a prestigiului ultimului papă teolog de până acum. Totul se învârte, de peste un deceniu, în jurul problemei reale a abuzurilor de natură sexuală comise de clericii romano-catolici din întreaga lume. La început, epicentrul a fost Irlanda, motiv pentru Guvernul de la Dublin să suspende pentru o perioadă, simbolic, relaţiile de reprezentare pe lângă Sfântul Scaun. Apoi, scandalul s-a lărgit, trecând Atlanticul, dar ajungând şi în Australia. Mulţi purtători de purpură au fost pensionaţi anticipat, ca oarecând, printre cei dintâi, Arhiepiscopul de Viena, Groër, depus în 1995 de Ioan Paul II. Alţi prinţi eclesiali au fost depuşi din treaptă, ba unul a intrat la închisoare. Dacă nu au fost banii din Banca Vaticanului, iată că poftele carnale au curmat carierele unora şi altora, slăbind autoritatea instituţiei de credinţă. Joseph Ratzinger ajunge episcop al Romei pe acest fundal şi se pare, după toate indiciile, că exact în aceleaşi condiţii tulburi avea să se şi retragă, copleşit de mizeriile care se cereau curăţate. La rândul lui, a dat urmaşului în grijă problema. Papa Bergoglio, cum ştim, s-a arătat înţelegător faţă de orientarea ca atare, cu toate că, juridic şi financiar, nu a putut relativiza responsabilitatea ce decurge din ea. Fără întrerupere, cazuri reale, dar şi inventate (me too!), au ţinut paginile de ziar şi de internet. Metodici, nemţii au organizat, ca după război, comisii de evaluare a istoriei recente, implicaţiile şi măsurile ce decurg. Corectitudinea se pare că a fost deturnată fie prin interpretări abuzive, fie prin concluzii de drept pur şi simplu deplasate.

Sub acest semn, la care se adaugă criza de decenii a vocaţiilor (parohii fără slujitori), ieşirile masive din sânul comunităţii şi alte acuze reactualizate, Francisc a încercat o strategie: punerea pe umerii tuturor a ceea ce era, cu plăcere chiar, pus doar pe umerii ierarhiei. Odată născut, il cammino sinodale/ Synodal Path/ der Synodale Weg a pus faţă în faţă, simplificând din raţiuni de întindere, două percepţii bisericeşti: pe de o parte, a laicatului, căruia i s-au adăugat inclusiv clerici, oameni din ordine monahale sau cu viaţă consacrată, angajaţi administrativi, dar şi profesori de religie, de teologie şi unii episcopi, pe de altă parte, iarăşi a laicatului, dar altă latură, a clericilor şi directorilor de opinie cu viziuni diferite, iar, evident, a multor călugări şi episcopi. Nu întâmplător, sursa adâncă a acestei polarizări din ce în ce mai vizibile o reprezintă interpretarea documentelor Conciliului Vatican II la redactarea cărora, pe atunci tânăr teolog, a contribuit şi Papa emerit Benedict, ajuns ulterior, ca şef al Congregaţiei care veghează la puritatea credinţei (catolice), cel mai apropiat colaborator al Fericitului Wojtyła. Nu doar cercul unor biografii se închide, ci un adevărat ciclu istorico-teologic. Motiv să reflectăm, să ne întrebăm, să stam la sfat cu Dumnezeu şi cu Sfinţii, ce facem noi, ortodocşii, în situaţii de criză, precum cea care se anunţă la orizont.

Cât îi priveşte pe nemţi, aceştia au formulat un catalog de „revendicări” greu de acceptat în litera lor. Doar cu preţul unei schisme morale în Catolicism. Mai mult, cum presiunii Zeitgeist-ului nu îi rezistă, constructiv, decât spiritele întărite în credinţă şi luminate în gândire, unii au cedat deja, precauţi mai degrabă în legătură cu propria imagine decât cu şansele, prezumat mai mari, de a se adresa pe limba şi inima tinerelor generaţii. Că Sfinţii păcătoşi, adică moştenitori ai umanităţii căzute, sunt mai credibili, mai simpatici şi empatici, decât cei încruntaţi şi apăsat hieratici, asta ştim deja de la Pavel: nu şi-a ascuns „ghimpele”, ceea ce însă nu l-a determinat, în logica păcatului, să devină avocatul relativismului, al laissez-faire-ului. Dimpotrivă. A îndemnat şi o face inclusiv azi la mai multă credinţă. De ce? Pentru că, în profunzime, credinţa nu este simpla abjurare a păcatului, ci descoperirea antidotului la acesta. Mântuitorul insistă, în faţa ucenicilor neconvinşi, tributari legalismului anterior, dar şi a mulţimilor, confuze oricum, neştiind cum să se mai plaseze, că adevărul credinţei ne va face iarăşi liberi. Or, împotriva cui luptă marele viclean, cu concursul nostru spontan? Nu împotriva pătimaşului, a fariseului, ci a celui care se pocăieşte, a vameşului. Pentru că în vreme ce primul este în prizonieratul unei formule de viaţă înrobitoare, prosperă pe toate planurile, celui de al doilea, fără să ştie, cu fiecare părere de rău şi fiecare lacrimă i se mai ia câte un lanţ din jurul grumazului, a picioarelor, a mâinilor.

Sus să avem inimile!