Metafizica învierii

Învierea este fără îndoială un arhetip prezent în cultele orientale care sărbătoreau zeii vegetaţiei (Inanna la sumerieni, Iştar la accadieni, Marduk la babilonieni, Adonis la fenicieni, Osiris la egipteni etc.) încă din mileniul III a. Chr[1].

Uneori, practicile ritualice , legate de drama morţii şi  învierii a acestor zei ai vegetaţiei seamănă izbitor de mult cu anumite momente din cursul supliciului hristic.De pildă, în cadrul comemorării patimilor lui Marduk, între 1 şi 11 Nisan(martie), înainte ca zeul să fie prins şi ucis  se judecau alături de el doi criminali, unul fiind spânzurat la poarta Babilonului, iar celălalt iertat şi deci lăsat liber.

Actele ritualului care marcau noul an în Babilon vor continua în Sacelele babiloniene (un soi de Saturnalii), răspândite ulterior şi în alte spaţii geografice.Şi în  cadrul acestor ritualuri  exista obiceiul, ca la început, un condamnat(Zagones) să fie îmbrăcat în haine regale , timp în care era liber să facă ce voia.După aceea, era dezbrăcat de odăjdiile împărăteşti şi  îmbrăcat în haine  rupte, fiind bătut cu biciul, umilit, spânzurat, sau răstignit.În final, Zeul ieşea din mormânt spre bucuria adoratorilor care-l ovaţionau îndelung.De altfel, această Sărbătoare a fost preluată de evrei în timpul exilului babilonian  sub denumirea de Purim , după cum găsim, pentru prima dată, menţionat acest lucru în Cartea Esterei din Vechiul Testament[2].

Pentru a stimula reînvierea naturii, Sărbătorile zeilor vegetaţiei includeau , pe lângă amintitele drame cultice şi hierogamia/teogamia(simbolul căsătoriei dintre cer şi pământ), dar şi sacrificii de animale:babilonienii sacrificau porcul , egiptenii porcul şi taurul , iar evreii mielul.

Departe de a-i relativiza profunzimea şi conţinutul revelat, prezenţa acestor similitudini cultice în creştinism nu face decât să confirme existenţa unor structuri arhetipale la nivelul inconştientului colectiv, a unor reminiscenţe din revelaţia primordială, prin care se actualizează drama Logosului divin în lume.

Pentru a fi recunoscut ca Dumnezeu întrupat, Creatorul a ales probabil să suprapună momentele biografiei terestre ale  Fiului Său (naşterea virginală, prezenţa magilor la căpătâiul pruncului, pierderea lui de către părinţi la vârsta de 12 ani, retragerea în pustie, confruntarea cu principiul răului, regimul ascetic sever, alegerea ucenicilor, învierea, înălţarea la Cer sunt realităţi , prezente şi în alte religii )[3] peste schemele arhetipale existente în mitologia precreştină după care funcţiona inconştientul spiritual, să se plieze pe paternurile  cultural-spirituale  care nu sunt altceva decât amprente originare ale divinităţii.

Fiinţele umane şi animalele, plantele, stelele se nasc , pier şi renasc . Totul în această lume, de la firele de iarbă la luceferi, trece prin mecanismul  resurecţional, respectă legile logicii anastasice, instituite  de Dumnezeu în creaţie.

 Învierea nu este numai un eveniment metafizic, necesar actului soteriologic , ci şi un proces fiziologic al omului şi al naturii :fiinţa umană învie în fiecare dimineaţă după o noapte de somn, timp în care e privată de conştiinţă; din şapte în şapte ani corpul uman îşi reînoieşte celulele ; primăvara, vegetaţia se retrezeşte la viaţă oricât ar fi iarna de lungă şi de geroasă.

 Fiinţa, ca şi Spiritul în accepţiune hegeliană, are un traseu circular. De altfel, în parabola Fiului Risipitor  avem conturată drama Spiritului care se întoarce, la infinit, la Tatăl . Încă de la naştere, ne părăsim patria  metafizică , ne luăm partea de avere genetică şi pornim în “ţara îndepărtată”  unde avem parte de  plăcere şi tristeţe ,  bucurie şi suferinţă până când „ne venim” în propiul sine, până când suntem străfulgeraţi  de anamnesis-ul chipului patern şi ne întoarcem pentru a-L ruga să ne primească din nou la sânul lui.Spiritul nu îşi găseşte locul  departe de vatra casei cereşti , nu se simte bine  în lume pentru că nu este din lume.

Păcatul originar afectează, nu numai  cosmosul, ci şi natura temporalităţii, fiindcă  timpul istoric este deschis păcatului. O transcendere definitivă a acestei  cronopatii va fi posibilă doar prin înviere.  În accepţia dogmaticii creştine , căderea are două niveluri: unul angelic şi altul adamic. Cea angelică a avut loc la nivelul lumii inteligibile , având prin urmare un caracter transcendental, în sensul că nu a privit timpul însuşi, ci condiţiile lui inteligibile de posibilitate. Prin greşeala primordială  însă, căderea transcendentală s-a extins la nivelul timpului şi lumii sensibile. Această fractură abisală a temporalităţii face legătura dintre abis şi coruptibilitate şi      implicit dintre abis şi maxima coruptibilitate a fiinţei , care nu este altceva  decât,  moartea trupului[4].

Refacerea unităţii timpului, echivalentă cu suspendarea extazei lui şi a consecinţei acestei extaze, care este moartea, nu poate fi operată decât la nivelul  interiorităţii pure, mai concret , numai prin intersecţia Eternităţii cu temporalitatea . Acest lucru se realizează  prin cel de-al doilea ipostas al Trinităţii , care, deşi posesor al  naturii eterne, îşi asumă natura temporală prin întrupare.

Reamintim aici faptul că în  ipostasul Logosului divin există două naturi, eternă şi temporală, infinită şi finită, cele două fiind într-o relaţie perihoretică, ceea ce ,din punct de vedere metafizic, înseamnă că în Hristos, timpul şi Eternitatea se întrepătrund. Această întrepărundere e capabilă să suprime definitiv principiul de posibilitate al morţii[5].

Hristos, ipostasul infinit şi finit, etern şi temporal trebuie să-şi asume moartea şi abisul, potenţându-le la maxim pentru a le suprima într-o manieră definitivă. Şi pentru că nu exista o altă potenţare mai mare  a morţii decât aceea de a fi lăsată sa afecteze o viaţă infinită, Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat moartea pe cruce.

Dacă pentru Heidegger condiţia Dasein-ului era intim legată de fiinţa întru moarte (Sein zum Tode), coliziunea morţii cu Infinitul ca final al crucificării şi al patimilor, înalţă moartea în punctul ei suprem, de unde va fi  abolită definitiv, condiţia umană glisând din   spectrul lui Sein zum Tode în cel al lui Sein zum Leben(Fiinţa întru viaţă)[6].

Cu alte cuvinte, trebuia să fie atins de umbra  morţii chiar Fiul lui Dumnezeu pentru ca moartea să-şi înceteze combustia .Cu ajutorul morţii, murind El însuşi, Iisus Hristos a ucis mama morţii, restaurând prin aceasta regimul ontologic al omului, creând condiţiile de posibilitate ale vieţii eterne.De altfel , la acest lucru se referă cuvintele marelui poet creştin,   Sfântul Grigore de Nazianz din troparul învierii: „cu moartea pe moarte călcând” (thanatô thanaton patesas).

În mod paradoxal , moartea fizică şi coruptibilitatea fiinţei vor continua şi după chenoza şi supliciul hristic, fiindcă prin înviere, Hristos n-a urmărit dislocarea fenomenalităţii preeshatonice a morţii, desfiinţarea ei din plan imanent, ci a suprimat principiul ei transcendental de posibilitate. Suprimarea morţii prin crucificarea şi resurecţia Logosului va însemna în final înfrângerea morţii şi expansiunea universală a învierii, altoirea învierii  fiinţei umane pe trunchiul învierii lui Hristos ca Sine  transcendental [7].                                       

Unul dintre cele mai profunde, mai metafizice, mai teologice   mituri ale lui Platon, prin care ilustrează binomul sensibil-inteligibil, dar şi transcendenţa ideii de Bine este Mitul Peşterii, prezentat de filosof în cartea a VII-a a dialogului Republica.

Naraţia mitică pare simplă: într-o peşteră, câţiva prizonieri sunt legaţi înca din copilarie, în lanţuri cu spatele la intrare. În faţă arde un foc, ceea ce face ca umbrele trecătorilor şi a obiectelor pe care le duc cu ei să fie proiectate pe peretele din spatele peşterii. Neavând acces la lucrurile de afară, prizonierii iau umbrele drept realitate[8].Iată un fragment din mitul lui Platon  :

„Socrate: Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.

 -Glaucon: -Văd.

 - Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.

- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!

- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?

- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?

- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?

- Necesar.

- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?

- Pe Zeus, nu cred!

- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.

- E cu totul obligatoriu.

 - Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?

- Ba da.

- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?

- Chiar aşa!

- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?

- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.

- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.

- Cum de nu.

- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.

- Necesar.

- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră.

- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.

- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de „înţelepciunea“ de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?

- Cu totul.

 - Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus „mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare“, consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?

- Aşa cred şi eu.

 - Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?

- Ba da.

- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?

- Ba chiar aşa[…]”^[9].

Redăm mai jos comentariul nostru la Mitul peşterii, dar şi interpretarea acestui mit în cheie hermeneutică creştină , din Lecţii de filosofie (2012) :”Peştera reprezintă lumea sensibilă, ignoranţa. Prizonierii sunt oamenii în totalitatea lor. Lanţurile simbolizează prejudecăţile, limitele simţurilor. Focul este raţiunea. Umbrele de pe peretele peşterii semnifică aparenţele. Corpurile oamenilor şi obiectele sunt conceptele. Ieşirea din peşteră echivalează cu demersul cognitiv în plan metafizic, iar Soarele nu este altceva decât Ideea de Bine suprem. Lumea în întregul ei este o peşteră imensă, o închisoare cosmică în care sunt încătuşate fiinţele umane. Singurul care reuşeşte să iasă din peşteră, să contemple episodic acest soare inteligibil, ideea de Bine suprem este geniul. Nenorocul lui constă însă în incapacitatea funciară de a tăinui această experienţă. El se întoarce invariabil în peşteră pentru a împărtăşi tovarăşilor săi de fiinţă ceea ce a văzut. Această înştiinţare, această îndrăzneală de-a dezvălui esenţa ultimă a lucrurilor nu va rămâne nepedepsită de către cei ce se mulţumesc cu spaţiul semiobscur şi evanescent al umbrelor. Aşa se explică faptul că omul de excepţie este întotdeauna invidiat, marginalizat, persecutat, şi nu de puţine ori linşat de cei ce nu fac nici un efort să-şi depăşească  condiţia .

O interpretare în cheie creştină a Mitului Peşterii ar fi de manieră să răstoarne ontologic situaţia. Dacă în  mitul platonic, unul dintre prizonieri reuşeşte să se debaraseze de lanţuri şi să iasă afară, în creştinism intră soarele în peşteră, lăsându-se ucis de o parte dintre cei înlănţuiţi. În final toate fiinţele din peşteră au posibilitatea să iasă afară, să se bucure nu numai de Lumina Soarelui etern, ci chiar să devină ele însele câte un soare.

Distincţia între lumea inteligibilă (noeton) şi lumea vizibilă (horaton), transcendenţa ideii de Bine faţă de paradigme şi lumea sensibilă, Ideea de Unu, perihoreză henologică, mecanismul participaţiei, nemurirea sufletului sau elogiul virtuţii fac din Platon un creştin avant la lettre, un „Moise aticizant” aşa cum avea să afirme un autor patristic sau în orice caz, un geniu speculativ ales de Providenţă să pregătească logic, raţional şi psihologic omenirea pentru contrapunctul hristic, moment deopotrivă muzical, istoric şi metafizic”[10].

Unul dintre cei mai influenţi filosofi germani , Friedrich Nietzsche  , clama la sfârşitul secolului al XIX-lea Deicidul. Până la un punct, autorul cărţii “Also sprach Zaratrusta”are dreptate: creştinismul este în fond una dintre puţinele religii în care moare Dumnezeu.Din nefericire, gândirea filosofului german a rămas blocată oareum în momentul golgothean , autorul ei neavând interesul şi probabil nici vocaţia de a pătrunde în fiziologia şi anatomia actului theothanatic, ale cărui mecanisme ontologice nu pot fi decriptate    cu instrumentele antropologiei, psihologiei şi chimiei terestre.Misterul învierii, regimul ontologic al henologiei, relaţia perihoretică  din structura  triadologică  sau reducţia divină de tip chenotic implică un demers  speculativ care are temeiuri filosofice şi ştiinţifice în apofatismul dionisian , în fizica cuantică sau în matematicile de frontieră. Multe dintre învăţătueile lui Iisus se pliază pe unele descoperiri ştiinţifice, în special pe cele din zona fizicii şi mecanicii cuantice[11] .

Odată ajunşi în fiinţă , nu mai este cale de întoarcere. Dacă eşti invitat în templul lui Dumnezeu , nu  poţi evada definitiv în neant . Ar fi prea simplu să scăpăm de noi înşine , de faptele noastre reprobabile şi de Dumnezeu, doar cu momentul morţii! Ar fi prea simplu să lezezi cosmosul, ordinea divină, să comiţi crime fizice şi noetice, genociduri şi gerontociduri planetare  şi să scapi cu  câteva secunde de durere,  care preced  actul fiziologic  al morţii, după cum ar fi imposibil, absurd, ilogic  să faci  fapte bune toată viaţa , să suferi pe nedrept în plan terestru şi să nu fi răsplătit de o justiţie metafizică.

[1] Zei chinuiţi au mai existat deci şi înainte de Iisus din nazaret. Orfeu, de pildă a fost crucificat în secolul al II-lea inaite de Hristos.

[2] Vezi Cartea Esterei , 9, 26-32; 10, 3.

[3] Vezi Vasile Chira , Metamorfozele arhetipului soteriologic , în Studii de Pluri-, Inter- şi Transdisciplinaritate , Editura Universităţii “Lucian Blaga” , Sibiu, 2012, p.24-38.

[4] Vezi Vasile Chira , capitolul  Înviere şi timp  în  Studii de Pluri-, Inter- şi Transdisciplinaritate ,op. cit. p.156-157.

[5] Ibidem 158-159.

[6] Ibidem .

[7] Ibidem, p.160.

[8] Vasile Chira , Lecţii de filosofie, Editura Universităţii “Lucian Blaga” , Sibiu, 2012, p.33.

[9]  Platon, Republica,VII, 51  4a – 517c (traducere în limba română de A. Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).

[10] Vezi Vasile Chira , Lecţii de filosofie, op. cit., p.43-45.

[11]  Teologul  catolic , Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea  îl consideră pe Iisus Hristos un geniu cuantic,  acesta neavând,  în opinia cunoscutului teolog,  neaparat o filiaţie divină , aşa cum pretind dogmele creştine.