Câinele cu roţi la picioarele din spate, plimbat lent de o fată în Cişmigiu.

Pisica albă cu păr lung plimbată în braţe de o fată în Cişmigiu.

Maclura, bilele ei verzi ca nişte mingi de tenis, căzând toamna târziu din copacul de pe pod şi adunându-se jos, în lacul golit.

Balcoanele mici, cele de foarte de sus, înnegrite, năpădite de ierburi care realmente cresc până la cer.

Păsările din curtea interioară. Pescăruşii luând locul rândunelelor tocmai când ţi se face mai frig.

Codobatura galbenă zărită ieri pe malul Dâmboviţei.

Chiciura de astăzi, ornând tufele şi brazii din jurul piscinei cu aer cald din care se ridică bucle groase de abur.

Ţipetele copiilor străini la piscina hotelului. Mamele lor, cuprinzându-i în prosoape gigantice.

Plăcuţele cu nume de scriitori şi artişti de la aproape toate scările de bloc, în centru.

Nasul lui Geo Bogza iţindu-se şugubăţ spre trotuar, la prima scară.

Urcatul unui deal înceţoşat, seara, fără ţipenie de om, cu copaci pleşuvi de o parte şi de cealaltă, după ce n-ai încăput la o lansare, într-o librărie infimă.

Faptul că, în orice direcţie aş apuca în fiecare zi, toate aceste absenţe sunt atât de consistente încât devin prezenţe; nu poţi să fii singur, coroziv de singur adică, într-un oraş care pulsează de oameni care au fost. Casele, curţile, trotuarele înguste, şi iar casele, ancadramentele sofisticate ale ferestrelor, cu amoraşi roşi de vreme, sub care cândva cineva a chiuit de fericire măcar o dată, totul, totul - cu cât mai pustiu, cu atât mai viu, cu atât mai atroce de viu.