Legendele îngropate sub mănăstirile din România: Agafton – locul în care glasuri îngereşti se aud din copaci, Lepşa – mănăstirea care a renăscut din cenuşă

Legendele îngropate sub mănăstirile din România: Agafton – locul în care glasuri îngereşti se aud din copaci, Lepşa – mănăstirea care a renăscut din cenuşă

Mănăstirea Feredeu

România are o mulţime de mănăstiri frumoase şi care anul atrag oameni din toate colţurile lumii. Astăzi, „Adevărul“ vă prezintă cele mai frumoase poveşti ţesute în jurul mănăstirilor din România.

Ştiri pe aceeaşi temă

În România, au fost ridicate în urmă cu ani buni o mulţime de mănăstiri în spatele cărora se ascund legende fascinante. Despre unele mănăstiri se spune că sunt locuri în care se săvârşesc minuni, în timp ce despre altele se spune că au fost construit ca altar pentru zei. 

CONSTANŢA. Legenda mănăstirii Dervent, lăcaşul aşezat pe izvoarele creştinismului de la noi

Pentru un credincios ajuns la malul mării, unul dintre obiectivele care nu trebuie ratate este mănăstirea Dervent. Nu se ştie exact când a apărut schitul pe care a fost ridicat Derventul, dar povestea ei este fascinantă.

Arhimandritul Andrei Tudor spune că "denumirea actuală a mănăstirii este dată după venirea la putere a comuniştilor. Înainte, aşezământul se chema Crucea de leac, după crucile ce sunt adăpostite în incintă. Dervent înseamnă, în limba turcă, trecătoare peste o apă, un loc de trecere. Mănăstirea poartă acum acelaşi nume ca şi cetatea care a fost în zona aceasta".

Istoria consemnează faptul că, pe teritoriul actualului Dervent, a fost localizată cea mai veche vatră monahală de pe teritoriul ţării noastre. Chiar şi aşa, primele informaţii legate de înfiinţarea unei sihăstrii pe vatra vechii cetăţi merg doar până în secolul al IX-lea. 
 
 
Irevocabil legată de impresionanta Mănăstire Curtea de Argeş - ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, aparţinând secolului al XVI-lea, Legenda Mesterului Manole poartă în ea unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, acela că nimic nu se poate clădi şi nimic nu poate rezista dacă nu are la baza un sacrificiu. Legendarul Manole, meşterul pomenit în cunoscuta baladă, nu este însă doar folclor.
 
 
Cele peste 200 de variante în care Legenda Meşterului Manole este răspândită au un numitor comun: mitul jertfei pentru creaţie, zădărnicia muncii până la înfăptuirea unui sacrificiu, fiindcă, aşa cum spune cunoscuta baladă, tot ce zidesc meşterii ziua, noaptea se surpă. 
 
Şi mereu lucra, 
Zidul ridica, 
Dar orice lucra, 
Noaptea se surpa! 
A două zi iar, 
A treia zi iar, 
A patra zi iar 
Lucra în zadar! 
 
 
Povestea celui mai vechi aşezământ monahal din Sălaj, Mănăstirea Strâmba, îşi are începuturile în secolul al XV-lea. Atunci, o femeie ”strâmbă” din zonă ar fi apelat la ajutorul rugăciunilor unor călugări pentru vindecarea fiicei sala, iar drept răsplată şi-a donat întreaga avere pentru construirea mănăstirii.
 
Mănăstirea este amplasată într-o oază de linişte, înconjurată de păduri, la marginea judeţului Sălaj, în comuna Hida. Îşi aşteaptă, acolo, credincioşii, încă din jurul anului 1470 când - spune o legendă a locului  o credincioasă „strâmbă” şi şchioapă ar fi apelat la ajutorul călugărilor stabiliţi în împrejurimi pentru însănătoşirea fiicei sale, grav bolnavă. 
 
 
Mănăstirea Prislop se numără printre cele mai iubite locuri de pelerinaj din România. Zeci de mii de oameni vin săptămânal aici, pentru a se ruga în faţa mormântului părintelui Arsenie Boca. Veche din secolul XIV, mănăstirea păstrează legende impresionante.
 

 
Au trecut mai bine de cinci secole de la prima atestare documentară a mănăstirii Prislop, un document al monahului Nicodim, considerat primul ctitor al bisericii. În acest timp, mănăstirea din Ţara Haţegului a adunat în istoria ei o mulţime de legende şi mărturii fascinante despre cei care au vieţuit aici.
 
 
Una dintre cele mai importante mănăstirii din judeţul Botoşani, comunitate de maici de la Agafton are la bază o legendă despre minuni dumnezeieşti ce ar fi avut loc în această parte a Moldovei. Legenda întemeierii mănăstirii se păstrează până astăzi.
 
Mănăstirea Agafton se află în satul cu acelaşi nume, situat la doar 20 de kilometri de municipiul Botoşani. Mănăstirea de maici, a fost o obşte monahală de o maximă importanţă în secolul al XIX lea, când a adăpostit numeroase femei din marile familii boiereşti care şi-au găsit liniştea aici. Majoritatea boieroaicelor-călugăriţe au fost şi stareţe. Totodată mănăstirea Agafton a adăpostit şi pe mătuşiile lui Mihai Eminescu din familia Iuraşcu, fiind una dintre destinaţiile preferate ale poetului. Legenda întemeierii mănăstirii arată cum a început obştea monahală de la Agafton.
 
 
Supranumită „Capela Sixtină a Estului” pentru fresca „Judecăţii de Apoi” care a fost pictată cu celebrul pigment „Albastru de Voroneţ”, în mai bine de jumătate de secol de existenţă biserica Mănăstirii Voroneţ, monument UNESCO, a avut parte de o istorie zbuciumată. Biserica Mănăstirii Voroneţ a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni şi 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme.
 
 
Pictura interioară a bisericii datează, în cea mai mare parte, încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, fiind realizată în 1496, iar pictura exterioară a fost realizată în perioada lui Petru Rareş. Biserica Mănăstirii Voroneţ este supranumită „Capela Sixtină a Estului” datorită frescei de pe faţada de vest care ilustrează „Judecata de Apoi”
 
 
Legenda spune că între Boineşti şi Călineşti-Oaş ar fi ruinele cetăţii Belovar, atribuită de unii cercetători dacilor liberi. Mai mult deatât, se spune că Mănăstirea din Bixad situată la aproximativ 4 km de Boineşti ar fi fost construită chiar pe locul unui altar închinat lui Zamolxis (sau Zalmoxis, Salmoxis, Samolxis), zeul suprem al geto-dacilor.
 
Ca o altă curiozitate care ne poate duce cu gândul la importanţa dacilor liberi care au trăit în partea de nord-vest a României de azi (Maramureş, Satu Mare) trebuie spus că aceştia, spre deosebire de celelalte populaţii dace neocupate de romani mai purtau şi numele de „dacii mari”. De altfel, nu trebuie să uită de cel mai mare centru de olărit din Europa atribuit dacilor care se găseşte la Şuculeu (Medieşu Aurit) şi nici de cetatea de la Malaia Kopania din Ucraina, situată la 20 de km de graniţa cu România.
 
 
Una dintre cele mai frumoase mănăstiri din ţara noastră se află în judeţul Arad. Este vorba despre Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ Feredeu, un lăcaş de închinare cu un trecut îndelungat, având în vedere cei aproximativ 200 de ani de atestare sau cei peste 300 de ani, după cum spun legendele.

 
Această mănăstire se află în apropierea comunei Şiria, locul de baştină al scriitorului Ioan Slavici, şi la 27 de kilometri de Arad. După anul 1989, în apropierea vechiului schit, care se află în mijlocul pădurii, s-a construit la poale un metoc, care a fost ridicat, cu timpul, la rangul de mănăstire.
 
La Feredeul din Vale, credincioşii merg la slujbele care se desfăşoară conform pravilei călugăreşti, iar cei care doresc linişte şi reculegere urcă la Feredeul din Deal, unde se roagă în biserica ridicată în timpul comuniştilor (1987) şi se curăţă cu apa făcătoare de minuni a izvorului care a dat şi denumirea lăcaşului monahal.
 
 
Potrivit legendei, numele Grăjdeni vine de la grajdurile care adăposteau caii poştei. În acest loc obişnuia să poposească Petru Rareş în drumul lui cu carele de peşte, de la Galaţi la Suceava.
 
Mânăstirile din zona Bârladului (judeţul Vaslui) sunt preferate de orăşeni pentru harul preoţilor şi liniştea locului. Căile de acces sunt, de cele mai multe ori, destul de anevoioase şi e o adevărată provocare să parcurgi drumul până la acolo. Nu sunt pensiuni sau moteluri în zonă şi, în cele mai multe mânăstiri, pelerinii nu se pot caza nici în chilii. Nu se face turism. Doar credinţa îi îndeamnă pe oameni să ajungă la preoţii duhovnici pe care i-au găsit departe de aglomeraţia din oraş.
 
Mânăstirea Grăjdeni e situată la 15 km sud-est de oraşul Bârlad, pe şoseaua Bârlad-Târgul Bujor-Galaţi. Din Bârlad până la intersecţia din Trestiana, unde se urmează drumul către fruntişeni sunt 3 km, iar de aici la mănăstire 12 km. Drumul pietruit şerpuieşte printre dealuri şi poieni, însoţit din când în când de un pârâiaş.
 
 
Mănăstirea Brâncoveni este unul dintre reperele istorice ale judeţului Olt. Aşezământ încărcat de istorie, locul e uşor de găsit, fără a fi nevoie să cauţi. Originea mănăstirii se pierde în negura istoriei, primzl lăcaş fiind ridicat în prima jumătate a secolului XVI de bunica lui Matei Basarab. Cel cae-şi va pune însă definitiv amprenta asupra locului va fi însă Constantin Brâncoveanu, al crui nume va fi preluat de lăcaş.

 
Mănăstirea se află la o distanţă de numai 20 de kilometri S-V de Slatina şi la şase kilometri de halta Pârşcoveni, pe linia ferată Piatra Olt - Caracal, puţin mai spre sud de orăşelul Piatra-Olt. Aici se ajunge pe drumul ce leagă între ele localităţile Slatina şi Craiova (DN 65/E 574), făcând stânga spre oraşul Caracal (DN 64), iar, mai apoi, tot stânga, pe drumul comunal DC 80. O poartă uriaşă din lemn sculptat te întâmpină la câteva sute de metri de mănăstire şi un indicator pe măsură, care îţi vesteşte că ai ajuns. Drumul de la înalta şi tradiţionala poartă din lemn a fost modernizat prin asfaltare anul trecut, astfel că, acum, cei care vizitează locul nu mai sunt nevoiţi să facă slalom printre gropile ce brăzdau drumul cu pricina până la mănăstire.
 
 
Schitul Crucea de leac din satul Coslogeni şi-a câştigat faima în toată ţara, după ce s-a dus vestea despre miracolele care s-au petrecut aici. Astfel, locul din inima Bărăganului a devenit loc de pelerinaj pentru sute de credincioşi care vin să vadă crucea făcătoare de minuni.
 
Oameni din Bucureşti, Ialomiţa, Buzău, Constanţa vin tot timpul anului pentru a lua apă sfinţită care îi fereşte de boală. Schitul Coslogeni se află pe DN 3B Călăraşi-Feteşti, la kilometrul 14. Numele mănăstirii vine de la o veche cruce din piatră numită Crucea de Leac. Cu timpul, s-a zvonit că e făcătoare de minuni. Chiar în inscripţia ei se spune că este o cruce „sfântă şi de viaţă făcătoare“.
 
 
Vâlcea ocupă locul II în topul judeţelor cu cele mai multe schituri şi mânăstiri, fiecare aşezământ monahal având o istorie de câteva secole. Printre lăcaşurile sfinte pe seama cărora au apărut mai multe legende se numără Mânăstirea Dintr-un Lemn şi Mânăstirea Iezer, locul unde au fost ucişi 300 de călugări.
 
 
Istoria Mânăstirii Dintr-un Lemn este strâns legată de existenţa stejarilor seculari de pe Valea Otăsăului, comuna Frânceşti, dar şi de descoperirea întâmplătoare a unei icoane a  Maicii Domnului,  despre care specialiştii au afirmat că ar fi o copie după o icoană ce a aparţinut Apostolului Luca. Pictura cu chipul sfânt ar fi fost lucrată pe Muntele Athos la începutul secolului al XIV-lea, dar nimeni nu a putut explica cum a ajuns să fie ascunsă în scorbura unui stejar secular din Frânceşti. Legenda spune că cel care ar fi găsit icoana, un cioban, a fost călăuzit de o voce divină să ridice în acel loc o bisericuţă.  
 
 
Numele Mănăstirii Plăviceni, situată în comuna Plopii Slăviteşti, se leagă de numele Doamnei Stanca, soţia voievodului Mihai Viteazul. Legenda spune că pe locul în care Doamna Stanca s-a ascuns, într-un alun,  din calea turcilor, a fost  ridicată o mănăstire de lemn botează ” Aluniş”.
 
Legenda spune că la sfârşitul secolului al XVI-lea turcii au năvălit  de-alungul râului Olt ajungând la Plăviceni. Doamna Stanca, care se afla în calea năvălitorilor  s-a ascuns de turci, într-un alun gros din pădurea de la Plăviceni.
Doamna  a promis că dacă va scăpa cu viaţă de furia turcilor va ridica în locul alunului o mănăstire. 
 
 
Cu mai bine de 50 de ani în urmă, regimul comunist silea călugării de la schitul Balaciu să plece departe de acest loc binecuvântat de Dumnezeu, iar biserica a fost transformată în crescătorie de păsări. Astăzi, lăcaşul de cult este unul dintre cele mai frumoase din Bărăgan.
           
 
Povestea mânăstirii Balaciu din judeţul Ialomiţa începe să se scrie undeva aproape de sfârşitul secolului XIX, întemeiată de familia de boieri Piteşteanu, ajunsă pe aceste meleaguri din ţinuturile Argeşului. Neacşu şi Ecaterina Piteşteanu au construit la Balaciu, în Bărăgan, un imens conac şi o biserică. La scurt timp de la târnosire, lăcaşul de cult a devenit mănăstire.
 
 
Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este una dintre cele mai importante ctitorii din Ţara Făgăraşului, care a rezistat, în pofida distrugerilor impuse la acea vreme în Ardeal pentru catolicizarea forţată a populaţiei.
 
Mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus este aşezată la poalele Munţilor Făgăraş, într-un peisaj de poveste, în Poiana Branişti. Amplasarea sfântului lăcaş de cult aici nu este întâmplătoare: aici exista Fântâna Izvorul Tămăduirii – cel mai vechi obiectiv, atestat 1500.
 
Călugării spun că există dovezi indirecte, legate de persoana vornicului Ivaşcu, proprietar al moşiei din Sâmbăta de Sus în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ne pot determina să afirmăm că mânăstirea ar fi mult mai veche decât se credea până acum
 
Alte dovezi, datate în anul 1654, demonstrează că satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune că a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici.
 
 
Prima mărturie a atestării mănăstirii Nicula, locul unde se întâlnesc, an de an, sute de oameni din toată ţara, datează din 1552. Documentul vorbeşte de existenţa unei biserici de lemn, în stil maramureşean. Înainte, în anul 1326, s-a consemnat că în acea zonă locuia un pustnic Nicolae, care a dat numele pădurii, satului şi, ulterior, mănăstirii cunoscută azi sub denumirea de Mănăstirea Nicula.

 
Stareţul mănăstirii Nicula, părintele Nicolae Mureşan, spune că prima mărturie a existenţei lăcaşului sfânt în acel loc este din anul 1552, însă aceasta nu înseamnă că bisericuţa de lemn, menţionată în atestare, nu ar fi fost mai veche.
 
 
Mănăstirea Râmeţ este unul dintre cele mai vechi aşezăminte călugăreşti din Transilvania. Ridicată în Munţii Trascăului, pe lângă valea Geoagiului (dacica Germisara) într-un loc numit „Valea Mănăstirii”, bisericuţa cu hramul Izvorul Tămăduirii poartă ascunse în zidurile-i firave nu puţine taine şi legende. Mai este denumită şi ”Grădina raiului din Apuseni”.
 
Aşezământul este printre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din Transilvania, după unii autori chiar de la începutul sec XIII , are prima dată certă anul 1376. Toponimul Râmeţ ar deriva de la Eremit=pustnic, concluzia fiind că a fost întemeiată de călugării retraşi în sihăstrie la adăpostul stâncilor de aici. În 1506, mănăstirea a fost luată sub ocrotiorea domnitorului Radu Vodă al Ţării Româneşti, care a primit de la regele Vladislav moşia de la Stremţ în ţinutul Râmeţilor. Făcând parte din domeniul de la Stremţ, mănăstirea a fost ocrotită şi îngrijită de familii boiereşti, proprietare ale domeniului. 
 
 
Mănăstirea Lepşa datează de la 1774 şi adăposteşte încă vechea icoană din 1584, primită de la Ierusalim, împreună cu icoana Sfântului Nicolae, care a scăpat nevătămată dintr-un  incendiu care a distrus lăcaşul sfânt în anul 1929.
 
Schitul Lepşa a fost ridicat în anul 1774 chiar pe valea pârâului cu acelaşi nume şi era destinat călugărilor.  Din documente reseie că lăcaşul a fost ridicat din banii localnicilor, iar la 1789 mănăstirea primeşte de la sătenii din Tulnici un „trup de moşie”. Aşezământul a primit de-a lungul timpului  danii de la Obştea Vrancei, fiind chiar administrat de aceasta.
 
 
Se spune că mănăstirea a servit şi ca centru de îngrijire a bolnavilor. În istoria mănăstirii, cel mai dificil moment a fost în 1929, când un incendiul a distrus biserica de lemn şi toate construcţiile din ansamblul schitului.
 
 
Unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Prahova, mănăstirea Sinaia are o istorie de peste 300 de ani. De existenţa ei se leagă identitatea istorică a oraşului Sinaia, fiind prima construcţie ridicată pe acest teritoriu, de spătarul Mihail Cantacuzino, impresionat de măreţia locurilor vizitate într-un pelerinaj la muntele Sinai. A fost şi prima mănăstire şi biserică din România electrificată, prin grija Regelui Carol I. 
 
Mănăstirea Sinaia datează din secolul al XVII-lea şi, conform surselor documentare, se identifică cu începuturile istorice ale oraşului Sinaia, fiind prima construcţie atestată pe acest teritoriu. Fondatorul mânăstirii este Marele Spătar Mihail Cantacuzino, care împreună cu mama sa Elena şi cu sora sa Stanca, face un pelerinaj la Locurile Sfinte şi ajunge, cu această ocazie, şi la Muntele Sinai, unde s-a rugat în mănăstirea „Sfânta Ecaterina“.
 
Impresionat de măretia biblică a locurilor vizitate, construieşte, la reîntoarcerea în Ţara Românească, o frumoasă mânăstire pe care o numeste Sinaia, „în amintirea Sinaiei celei mari“,  mănăstire pe care o închină Sfintei Fecioare Maria.
 

La acest material au participat Adrian Boioglu, Cristina Stancu, Cosmin Zamfirache, Dinu Zară, Bogdan Iancu, Sabina Ghiorghe, Nicu Ghişan, Mugurel Manea, Ionela Stănilă, Irina Rîpan, Elisabeth Bouleanu, Mădălin Sofronie, Sebastian Dan, Florina Pop, Dorin Ţimonea, Borcea Ştefan, Dana Mihai, Alina Pop, Daniel Guţă.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: