Iubirea se face Prunc. Naşterea Domnului şi ocultarea Crăciunului

Naşterea Domnului a fost, social vorbind, o dificultate. Politic privind, a stârnit viclenie şi crimă. Teologic vorbind însă, a fost singura cale de salvare a omului din decădere. Dar nu există victorie fără lupta dusă cu ocultarea Adevărului.

Când omul i-a întors Iubirii spatele, ce soluţie se putea găsi pentru ca el să redobândească dragostea? Singura şansă era (şi rămâne) să-şi recunoască greşeala şi să se întoarcă. Dumnezeu însă, Iubire fiind, n-a stat cu mâinile în sân. Dimpotrivă, a maximizat această şansă: s-a făcut om, înfrăţindu-se cu noi. Astfel, lucrurile deveneau mult mai simple. Omul putea deveni fiu al Iubirii, după har. Naşterea Domnului este ajutor omului.

Dumnezeu însă nu se naşte într-o lume inocentă, ci într-o lume în care lipsa dragostei generase (ca şi astăzi) multă ură, nedreptate şi suferinţă. Firea omului se alterase (dar nu nimicise) atât de mult încât reîntâlnirea lui cu Iubirea va stârni, paradoxal, împotrivire, asemenea cu reacţia cuiva care trăind mult timp în întuneric şi obişnuindu-se aşa, ajunge să se ferească de lumina binefăcătoare a Soarelui.

Să privim mai de aproape Naşterea lui Iisus Hristos. Mama sa, însărcinată fiind, pleacă împreună cu Dreptul Iosif (om venerabil, imaginea lui de om tânăr fiind un fals istoric) la Bethleem (tâlcuit “Casa pâinii”) pentru un recensământ. Ajungând în oraş, îi vine ceasul Naşterii, dar, umblând din poartă în poartă, nu găseşte nici o cameră potrivită pentru un asemenea moment.

Individualismul comod al cetăţenilor n-a putut oferi Iubirii decât un grajd (tradiţia populară susţine că ar fi al moşului Crăciun şi babei Crăciunoaie,  marketizaţi în moşi cu reni şi sexy-crăciuniţe), un staul de animale pe care unii egolatri l-ar putea numi totuşi ceva mai bun decât o Naştere pe câmp. Astăzi însă, dacă o mamă ar naşte într-un grajd, situaţia ar fi catalogată fiind ca cel puţin o dificultate socială.

Smerindu-se, Iubirea acceptă fără împotrivire, iar îngerii vestesc unor păstori de pe câmp că Mântuitorul lumii se naşte, îndemnându-i să-l cunoască. Acesta a fost primul colind din istorie, care fundamentează colindatul şi umblatul preoţilor cu Icoana Naşterii pe la case, conform cuvântului biblic “Iată, Eu stau la uşă şi bat”. Cine doreşte, deschide şi-l primeşte pe Hristos. Cine nu…dragoste cu forţa nu se poate.

Naşterea lui Hristos a ajuns însă până la urechile lui Irod cel Mare. Întâlnirea dintre Iubire şi Politică a fost însă un dezastru, deoarece Puterea nu obişnuieşte să stea la masă cu Iubirea, ci mai mult cu interesul şi corupţia. Orbit de interese politicianiste şi înţelegând greşit ce fel de Împărat este Iisus, Irod L-a urât din faşă. Aşa că a procedat mişeleşte: nereuşind să-l găsească personal a ordonat pruncucidere pentru toţi copiii mai mici de 2 ani.

Aud că unii istorici contestă acest act. Ei uită intenţionat că Biblia este şi un izvor documentar istoric şi că alte documente confirmă şi cifra pruncilor ucişi: 14.000. Ce uşor te poţi face de râs: nu dai crezare unor acte oficiale, dar crezi altul care le contestă. Cam la fel se întâmplă şi cu data Naşterii. Există păreri diferite dar se scapă din vedere un lucru esenţial: unele sărbători au fost intenţionat plasate în preajma celor păgâne, tocmai pentru a le spiritualiza şi desăvârşi. Calendarul nu este decât o marcare a trecerii timpului spre veşnicie. Iar Naşterea a fost despărţită de Botezul Domnului tocmai în sec. III.

Gestul lui Irod dezvăluie un adevăr valabil şi astăzi: puterea îmbată. Dacă vechii împăraţii romani se pretindeau zei, astăzi infailibilitatea mai bântuie prin minţile unora, fie ei politicieni, patroni, clerici sau chiar oameni simpli. Aceştia ar trebui să repete mai des “nu este om care să trăiască şi să nu greşească”. Însuşi Hristos a fost ispitit, dar n-a greşit. Tocmai aici se arată puterea Întrupării: firea divină ajută firea umană. Dumnezeu se face om ca omul să devină dumnezeu după har.

De aceea, deşi pare că lumea este total ostilă venirii lui Hristos, şanse de îndreptare există. Iată, Naşterea Sa este anticipată nu doar în poporul ales (tot Vechiul Testament vorbeşte despre Mesia) ci şi de popoarele străine iudaismului, Cei trei Magi nu sunt decât expresia clară a faptului  că Dumnezeu este Unic, religiile fiind doar forme de exprimare ale Iubirii, mai mult sau mai puţin apropiate de Adevăr. Iar noi, creştinii, credem că creştinismul este Calea, Adevărul şi Viaţa, din moment ce Hristos este Unicul Fiu al Tatălui, alt Dumnezeu făcut om nemaiexistând. Cel mult, unele religii fac referire tot la El.

De aceea, Bisericii nu-i este frică de istoria religiilor, ci chiar a introdus-o în programa orei de religie (mă mir că majoritatea celor care vorbesc despre asta nu ştiu încă, dar altă dată voi scrie pe larg).

Tot din motiv că Hristos este Lumina lumii, Biserica practică botezul pruncilor. Atunci când ştii care este ţinta drumului în viaţă, când ai găsit Iubirea ca lumină a vieţii, ce motive te pot reţine să oferi toate acestea şi urmaşilor tăi? Relativismul critic faţă de Botezul în Hristos nu trădează decât îndoiala sau neştiinţă. E dreptul fiecăruia să-şi aleagă drumul în viaţă, dar e şi dreptul părinţilor de a oferi copiilor ce cred ei că este bine. Restul este doar război ideologic cu Biserica, iar asta nu este ceva nou, creştinismul fiind, în statistici, cea mai prigonită religie de pe glob.

Revenind la Magi, observăm că ei cunosc foarte bine Cine este Pruncul. Deşi este în loc sărăcăcios, i se închină ca lui Dumnezeu şi îl cinstesc cu daruri: aur, smirnă şi tămâie. Acestea sunt primele donaţii făcute în creştinism, deşi unor contemporani zgârciţi nu le place ideea de donaţie, fie ea privată sau instituţionalizată.

Dar donaţia nu este decât o expresie a dăruirii şi a recunoştinţei, cum spune Sf. Pavel “Dacă noi am semănat la voi pe cele duhovniceşti, mare lucru este oare dacă pe cele pământeşti ale voastre le vom secera?”

În realitate şi Hristos a avut pungă cu bani, în care strângea donaţii. Doar că El învăţa că banii pot deveni mijloc de expresie a dragostei. Acesta este adevăratul scop al donaţiei. Nu afacerismul, nu îmbogăţirea, nu luxul. De pildă, Papa Francisc a indicat recent nu mai puţin de 15 „maladii” ale Curiei Vaticanului, demascând o luptă lumească a ierarhilor, pentru putere şi privilegii. Practic, a reiterat, pe scurt, ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur critica încă din sec. IV în faimosul „Tratat despre preoţie”. Îmi permit să mai adaug una de care se vorbeşte mai rar: boala manipulării cuvântului divin în interes lumesc.

Dar milostenia, dăruirea, trebuie înţelese nu ca acte de complezenţă în Sărbători, ci ca mijloace de realizare a echitaţiei socio-economice. “Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are” îndemna şi Ioan Botezătorul. Azi însă mulţi trăiesc după principiul luării hainei de pe celălalt. Altfel cum să-ţi explici că 98% din resurse sunt deţinute de 2% din pământeni?

Prin urmare, Naşterea Pruncului este un act absolut de dăruire: Dumnezeu se dăruieşte pe Sine omului. Din aceasta ar trebui să învăţăm că şi noi suntem obligaţi moral, dacă vrem să fim desăvârşişi, să ne dăruim către aproapele nostru, nu doar să îi dăruim ceva. Nici măcar donaţia, darul sau dăruirea nu pot înlocui acest deziderat: să ne dăruim aproapelui cum şi Hristos s-a dăruit nouă. Acesta este adevăratul spirit al Crăciunului.

Din păcate, mulţi transformă acest spirit într-o magie a Crăciunului. Adică în ceva neînţeles, din moment ce magia ţine de ocultism. Astfel, Crăciunul este ocultat cu tot felul de „tradiţii” lipsite de sens creştin.

Masa de Crăciun (ca şi cea de Paşti) devine astăzi axul central al Sărbătorii, când, de fapt, ea era o agapă frăţească de la sfârşitul Liturghiei. Mi-e teamă că azi sunt creştini care nici măcar nu se mai închină când se aşează la această masă, darămite să mai meargă la Euharistie (aşa se mai numeşte Liturghia, însemnând mulţumire adusă lui Dumnezeu).

Dar ocultarea nu se opreşte aici. Chiar şi Pruncul Hristos este ocultat. Naşterea Lui este camuflată sub venirea lui Moş Crăciun, care ne umple viaţa cu grijile bradului, globuleţelor, pregătirilor, porcului, etc. Atât de tare este agitaţia materială în jurul Sărbătorii, că se uită de Sărbătorit. El rămâne şi azi expulzat în grajdul vieţii noastre, în vreme ce Crăciunul a devenit o sărbătoare gurmandă (după mâncăruri), disco (după luminiţe) şi artizanală (după cadourile din ce în ce mai “inedite”), care pe mulţi îi epuizează în loc să-i zidească.

Ocultată este şi latura familială a Crăciunului, de care se spune că este o sărbătoare a familiei. Aici avem o dublă eroare de apreciere.

Prima este una de fundament teologic. Este adevărat că orice prunc desăvârşeşte familia, fiind rodul dragostei dintre părinţi. Doar că Hristos nu este rodul familiei compusă din Fecioara Maria şi Iosif, care îi este doar un tată formal. Teologic vorbind Hristos se naşte din mamă fără de tată şi din Tată (Dumnezeu-Tatăl) fără de mamă. Astfel, familia lui Hristos este cea mai extinsă. „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc“ va zice Hristos, uimind pe cei care susţineau că îi cunosc familia. Pe Cruce va încredinţa pe Fecioara Maria lui Ioan Evanghelistul, zicându-i “Iată mama ta”, iar Fecioarei îi spune despre Ioan “Iată fiul tău”. Prin urmare Crăciunul este o sărbătoare a familiei celei mari, noi creştinii fiind toţi fraţi, cu Dumnezeu drept Tată şi Biserica drept Mamă.

A doua eroare ţine de fundamentul social al familiei. Ideea de familie creştină extinsă intră în contradicţie cu imaginea individualistă a familiei de tip occidental. Secularizarea a destrămat sentimentul frăţietăţii dintre creştini, prin urmare familia a fost transformată egocentric într-un fel de “celulă de bază” a societăţii, fără legătură cu alte familii.  Ea îşi petrece Crăciunul nu în jurul lui Hristos, ci în jurul bradului, închisă în propria casă, eventual cu bunicii şi nepoţii. Asta este şi un efect pervers al risipirii vieţii într-o rutină zilnică ce omoară familia: fiind nevoiţi să-şi câştige traiul zilnic, soţii trăiesc mai mult în lume, ca angajaţi activi în societate, dar nu prea mai apucă să îşi trăiască viaţa de familie. Aşa că sărbătorile devin nişte insule în curentul vieţii, de care soţii se agaţă pentru a-şi regăsi familia pierdută în vâltoarea secularismului individualist. La români mai există un aspect interesant al acestei perversiuni, extinderea asupra relaţiilor spirituale dintre naşi si fini. Sărbătorile sunt un bun prilej de a regăsi firescul relaţiei naş-fin, dar şi aici avem slăbiciuni, deoarece năşitul tinde să devină azi mai mult o formalitate. Aşa că se mai fac încă vizite reciproce, dar trendul modernismului este acela de a destrăma şi această relaţie spirituală.

De fapt, modernismul secularizant tinde să oculteze orice aspect al vieţii noastre, nu doar Crăciunul. Întreg spiritul creştin-european este astăzi afectat.  Deunăzi observam jurământul depus de autorităţi (preşedinte, miniştrii etc.). Nu ştiu câţi au remarcat frumoasa formulare, în care cel ce jură făgăduieşte să-şi depună toată puterea şi priceperea spre “propăşirea spirituală şi materială a poporului român”. Vedeţi? Spiritualul este pus înaintea materialului. Nu cumva politicienii au ocultat acest jurământ, câtă vreme ei se zbat (şi se bat) pentru interese majoritar materiale, care nici nu mai par ca fiind ale poporului?  Aşa se explică şi încrederea enormă în noul preşedinte. În fapt, majoritatea speră că-şi va respecta jurământul. Aşteptările sunt enorme. Cred că mai mari decât faţă de Dumnezeu.

Este Crăciunul. Bine ar fi ca Hristos să se nască şi în vieţile noastre, nu doar în biserici.