Isaia, călugărul din Cobadin, vieţuire cu har, de la butoaie în câmp, la biserici cu marmură şi icoane îmbrăcate în aur

Părintele Isaia

Părintele Isaia avea butoaie uriaşe, în jurul său, pe câmpurile de la Cobadin, judeţul Constanţa, în urmă cu un an. Cu efort uriaş, cu sprijinul oamenilor, a construit acum o biserică de lemn, cu marmură pe joş, în care tronează icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gherasim Kefalonitul.

Text de Bogdan Lupescu

Perechi de cârje, lângă icoane mari... Un cort alb, ca de armată, într-un câmp, la marginea unui drum de ţară. În cort sunt icoanele. De ele, pe lanţuri, atârnă plăcuţe de argint, gravate cu ochi, mâini, accidente, picioare, copii... Cei care au fost vindecaţi le-au adus, după tradiţia străvechilor mânăstiri ale Greciei. Oameni, intrînd în cort... Se opresc în faţa unui călugăr înalt, care de dimineaţă pînă la apus stă pe un scaun şi-i ascultă pe cei veniţi să-l caute în această pustietate.

Şezând, e aproape cât mine în picioare. Un munte de om. Pletele, barba, răvăşte de vînt şi nesomn. Ochii mai mereu închişi, acoperiţi de pleoape enorme ce dezvaluie arareori albul, ca într-un fel de transă. Parcă se uită înlăuntrul lui, cînd vorbeşte. Cuvinte foarte simple, reavene, tunătoare. Nu se gândeşte înainte, nu încearcă neapărat să dea sfaturi ticluite. Vorbele-i vin, efectiv. Din mânecile largi ale dulamei ies nişte palme de uriaş, cu degete lungi, groase, dar surprinzător de delicate, cu care sunt sigur că ar putea înşfăca doi bărbaţi zdraveni la subţioară. Iradiază forţă. Voinţă de ostaş al lui Hristos. Astfel mi s-a părut, la prima vedere, monahul Isaia Simion.    

Zvonul s-a dus din om în om

Nu afli nimic despre el pe internet. Nici din ziare sau de la televiziuni. Zvonul s-a dus din om în om. Mii de fideli  îl urmează, oriunde s-ar duce. Nu spun prea multe despre el, fiindcă îl cred “văzător cu duhul” şi se tem să vorbească fără binecuvîntare. Un călugăr misterios, greu de găsit, ce dispare deseori pe la mari mânăstiri din Grecia... Am aflat de acest Isaia de la un prieten din cartier, Alexandru Apostu. Aşa, într-o discuţie, printre altele. Mi-a mărturisit că de peste patru ani  merge după un monah cu har, urmîndu-l peste tot în ţară. Se urcă în maşină şi porneşte spre Lehliu, Făgăraş, Constanţa, Siliştea-Gumeşti, oriunde află că părintele are o misiune şi primeşte pelerini. „E ca un magnet, mii de oameni îl caută”, îmi zicea Alexandru. „Vin autocare întregi, toţi au fost ajutaţi cîndva de el. Şi-i aduc şi pe alţii. Sfaturile lui au fost o salvare pentru mine, mereu. N-a vrut să mai spună altceva. Nici măcar numele acestui călugăr, la început. Ca şi cum ar fi fost un „subiect tabu”, o taină pe care voia s-o ţină în inimă.
Mă intriga, tot mai mult, acest călugăr. Nici nu era încă preot, urma să fie hirotonit. Întrebasem mai mulţi obişnuiţi ai mânăstirilor - nimeni nu auzise de el. Că a plecat de la schiturile Horia (Lehliu) şi Cumpăna (Constanţa), după ce le-a ridicat aproape de unul singur. Că stă într-un loc pustiu din Dobrogea, unde vrea să ridice o mânăstire. Că e iarăşi plecat în Grecia, cu nişte credincioşi bolnavi...

Până la urmă, a transmis că mă primeşte. “A primit binecuvîntare de la Înaltul, el n-a vorbit niciodată pentru ziare. Măcar 5-10 minute, şi tot e ceva!”, mi-a dat vestea Alexandru, bucuros că mă poate însoţi, că-l va mai putea vedea şi el iarăşi. Şi iată-ne gonind prin podişurile aurite din sudul Dobrogei, de la Medgidia spre miazăzi. Omul meu îşi struneşte relaxat maşinuţa verzuie, povestindu-mi înflăcărat despre călătoriile lui spirituale... “Suntem foarte apropiaţi de părintele, eu şi soţia mea Mirela. Odată am vrut să-i facem o surpriză. Nu l-am anunţat că venim, am zis că fie ce-o fi”, zice zîmbind. „Cînd eram cam aici, pe autostradă, ne sună el: «Unde sunteţi, fraţilor?» Soţia mea zice: «Unde să fim, părinte? Eu la serviciu, Alexandru pe-acasă...» Părintele râde şi-i răspunde: «Lasă, lasă, sunteţi pe autostradă, pe la Cernavodă. Haideţi, vă aşteptam!...» Să nu te mire, uneori parcă «îţi citeşte gândurile»....” Şi cotim spre Cobadin, de-a lungul lacului Conacu, cu apa lui nefiresc de limpede, în care zărim din maşină peşti mari zbenguindu-se arcuit. Acolo, în coada apei prelungi ce străbate ca un fluviu nemişcat josimile dobrogene, este sătucul Negreşti, la marginea căruia găsim pămîntul mânăstirii.

Vreo douăzeci de inşi aşteaptă încremeniţi, la umbră, pe pridvorul unei căsuţe ruinate. Apoi trec pe rînd printr-o poartă, spre doi cilindri de lemn, cu cîte o uşiţă. Ca două butoaie de înălţimea unui om. Într-unul din ele trăieşte călugărul. Doar un pat încape înăuntru. Acolo a petrecut iarna asta, împreună cu ajutorul său, Ioan Acodanei, un om credincios ce trăieşte în celălalt „butoi” şi care nu se desparte niciodată de părintele, ajutîndu-l la toate treburile. Două butoaie şi un cort alb. Şi două troiţe mai sus, sfinţite odată cu locul de înalţii Bisericii. Atît e deocamdată mânăstirea călugărului Isaia.

E marţi, zi de lucru, fără sărbătoare şi totuşi încă vin. Un microbuz alb, cu număr de Bucureşti, apare prin praf pe la ora 14.00. Aşteptăm şi noi, încerc să vorbesc cu cîţiva oameni. E calm, senin, fără patetisme. Vorbind despre sine ca despre un străin, cumva. Şi-mi face semn să intru înaintea lui, în cortul cel alb, în momentul cînd nici nu observasem că ieşise cineva. Abia acum încep să am emoţii.

Icoanele miraculoase
Alexandru mă prevenise: să nu insist să stau prea mult, să nu pun întrebări „din alea indiscrete, pentru ziar”. Uneori el însuşi a stat aici la coadă şi cite 6 ore, deşi e foarte apropiat de părintele. 6 ore, pentru doar cîteva cuvinte. În mînăstirile unde-a fost acest călugăr, Isaia mereu a ţinut rînduielile severe, athonite: post întreg anul, cu ulei doar sîmbăta şi duminica. Fără facebook şi credincioşi cu ochii în telefoane inteligente. Canoane destul de dure, îndelungate. Cu toate astea şi în pofida înfăţişării sale mătăhăloase şi a graiului tunător, mie mi s-a părut un om blajin. Are harul ăsta, de-a te face cumva să te simţi de parcă te-ai cunoaşte cu el de cînd lumea. Vorbeşte direct, indiscret aproape. Un om simplu. Atent la ce spui, concentrat să-şi strîngă toate gîndurile într-unul.„Aţi venit fiindcă aţi auzit că mă cam iau la trîntă cu cancerul, nu?”, rîde. “N-am ce face, aşa sunt eu.” Şi-mi arată icoanele lui, spunînd că el nu are niciun merit, ci doar “ele” şi rugăciunile oamenilor. Maica Domnului “Portăriţa” din Iviron, pictată în Sfîntul Munte. Maica Domnului „Xenia” de la mânăstirea Kato Xenia, sau  „Trihirussa”, veche de 270 de ani... O icoană a Mântuitorului, veche de 170 de ani...

Evlavie pentru Sfântul Gherasim Kefalonitul

Dar mai ales cea a Sfântului Ghesarim, vindecătorul din Kefalonia, în veşmîntul ei de aur, care va fi icoana împărătească a viitoarei mânăstiri. Unele sunt replici, dar atestate la Atena, sfinţite „în sobor, pe moaşte de sfinţi întregi” în mânăstirile de obîrşie şi repictate de zugravi cu har. „Am doisprezece de toate. Icoanele în care cred cel mai mult, după toate drumurile mele în Grecia. Eu sunt un nimeni, nu-s nici măcar duhovnic încă. Tot ce pot face e să vorbesc cu oamenii, să le sau un acatist sau paraclis, să le citească în faţa icoanelor. Mereu le  zic: din inimă!, ca şi cum ar fi o discuţie la persoana întîi între tine şi icoană... Mă rog şi eu pentru ei. Mă doare, toată suferinţa din lume. Vreau să nu li se stingă sufletele de atîta tristeţe...”

Foto: www.cafeneauainterviurilor.info

Asta a dorit: mai întâi să aibă icoanele, apoi mânăstirea. I se pare şi lui de necrezut cum îl ajută oamenii. Nu-şi explică. A venit pe pămîntul ăsta doar de 8 luni şi deja are banii pentru materialele de construcţii, pentru clopote. Chiar azi a intrat în cort o tînără din Braşov de 28 de ani, Corina........, care în urmă cu 3 săptămîni îl întrebase de cîţi bani ar avea nevoie pentru veşmintele de argint aurit ale Maicii Domnului „Portăriţa”. “Nici n-am luat în seamă propunerea ei. I-am zis: «Lasă măi, fată, e mult, grecii îmi cer vreo 18.000 de euro...» Şi azi vine şi îmi pune în mînă o cutie. Înăuntru erau numai bancnote din alea de 50 şi 100, m-am şi speriat. Nu a spus că donează fiindcă a simţit vreun ajutor, sau altceva. E o fată mai mult tăcută, scoţi greu un cuvînt de la ea. Zic: «Băi fată, ia banii înapoi. Dacă mi-i dai, mi-i dai împrumut, da?» Ea doar atît a spus: «Părinte, eu dacă am spus ceva, mă ţin de cuvînt. Aşa simt eu că trebuie să fac.» Apoi am aflat că tatăl ei e ceva om de afaceri în Braşov, c-a fost foarte bolnav şi trebuia să facă o operaţie dificilă şi brusc medicii i-au zis că nu mai e nevoie de nicio operaţie. Dar fata nu mi-a spus asta. Doar s-a mai rugat o dată la icoană, mi-a dat cutia asta şi apoi a plecat.”

Viziunile monahului Isaia
Venind vorba de aceste întîmplări inexplicabile, încet-încet călugărul începe să povestească şi despre sine. Alexandru îl priveşte înmărmurit: de atîţia ani, e prima dată cînd îl aude pe părintele Isaia vorbind despre viaţa sa! Foarte puţini pelerini ştiu ceva despre el. N-a mai dat interviuri, n-apare în niciun „filmuleţ” pe youtube. Şi aflu că, deşi a simţit mereu o “chemare”, el n-a dorit de la început să fie călugăr, ci a făcut-o mai mult fiindcă alţi duhovnici l-au chemat pe această cale. Un fior pe care ajung să-l simt eu însumi, aproape „fizic”, îi stăbate chipul aprig, viril, în timp ce-şi aminteşte de înduhovnicitul părinte din satul său natal – preotul Staicu Vasile – care se ruga de tatăl său să-l lase să meargă la Seminar, încercînd să-l convingă că Marian (numele său de copil) „are menire” de preot... “Părintele mi-a zis: «Mă, dacă vii duminică la biserică, ai de la mine zece lei şi o pungă de dropsuri». Pe la zece ani, deja eram cîntăreţ la strană. Biserica din comuna Viziru, aproape de Brăila... Îmi plăceau slujbele, cîntecele, dar mergeam la biserică mai mult fiindcă voiam să fiu mai bun. Cam asta aveam în cap: să fac ceva să devin mai bun. Să fiu ca oamenii mari.

Ca tata Mihalache, care nu era credincios, ba chiar ateu, dar mereu cînd venea preotul la poartă şi zicea c-ar avea nevoie de-un sac de făină pentru biserică, striga din cameră la mama: «Dă-i doi!...»” Un om bun, în lume, ca tatăl său. Asta i-ar fi plăcut. A terminat şcoala, apoi s-a angajat vreme de 11 ani într-un imens combinat chimic, ca să-şi poată întreţine mama foarte bolnavă. Ca angajat, din 1981 pînă în 1992 a trăit singur într-o cameră de trei metri pătraţi, cu pereţii plini de icoane. Şi mereu a simţi ceva, “ca un dor” pentru ceva nedefinit, ceva care să-i poată stăvili pofta lui nebună de viaţă fără oprelişti. A iubit două femei, a vrut căsătorie, o viaţă bună, creştină. „Doar să fiu un om normal, între ceilalţi oameni...”, zice. Însă întotdeauna mai auzea despre un mare duhovnic sau o mânăstire aparte şi pleca într-acolo. De pildă la Cernica, în 1992, cînd uzina începuse să trimită mulţi de oameni în şomaj. De acolo l-au trimis la Patriarhie, cu sfatul de-a-şi găsi un duhovnic potrivit. Suflul Bucureştiului nu i-a priit. S-a întors acasă trist, cu trenul, pe 5 ianuarie 1992. Ajuns la Brăila, trebuia să ia un autobuz la ora cinci fără un sfert dimineaţa pînă în satul lui. Zice că, în acea dimineaţă de iarnă, efectiv “i s-a luat vederea” Nu poate explica nici acum acel episod. Doar încearcă să mi-l relateze, cît mai exact poate: “Am văzut o lumină albă, iar în lumină un bărbat şi o femeie. Blonzi, tineri, în veşminte albe. Care mi-au zis: «Drumul pe care vei porni acum e fără de întoarcere. Mergi înainte şi noi îţi vom supraveghea paşii.» Asta ţin minte că «am văzut», limpede. Nu ştiu ce semnificaţie a avut, nu pot înţelege. Cert este că în aceeaşi zi am ajuns la mânăstirea Ciolanu, din munţii Buzăului. Şi efectiv nu ştiu nici în ziua de azi cum am ajuns  acolo. În poartă mă aştepta părintele stareţ Neofit Smărăndiu, un mare duhovnic, care mi-a spus: «Bine ai venit, frate Mariane! Du-te şi aşteaptă-l pe părintele stareţ pe banca de acolo...» Nu mă văzuse niciodată în viaţa lui, habar n-aveam cine e. Am mers pe bancă şi am aşteptat, cum mi-a spus. Au trecut vreo cîteva ore. Apoi a venit tot el şi mi-a spus: «Eşti bun de frate de mânăstire, nu vrei să rămîi la noi?» A vrut să mă reţină acolo încă de atunci. Dar eu, cu ideile mele fixe, am zis că nu. «Nu, părinte, eu doar îmi căutam un duhonic. Nu ştiu ce-nseamnă mânăstirea... Eu vreau familie, copii...» Am plecat, dar nu m-am putut desprinde de acest părinte îndumnezeit pînă la moartea lui din anul 1997. La sfatul lui am făcut Şcoala de Cîntăreţi, chiar în Seminarul mânăstirii Ciolanu, din 1992 pînă în 1995. Acolo mi s-a arătat un alt lucru – un fel de «viziune» care iarăşi ar putea părea ceva aproape «paranormal». Era în anul 1994, într-o seară de vară, stăteam în chilia mea din mânăstire. Şi atunci am văzut pe o pajişte verde o icoană mare a Maicii Domnului şi alta a Sfîntului Nicolae, mai mică, la baza ei. Şi mi s-a zis: «Nu vei rămîne acum în mânăstire. Vei mai sta în lume să propovăduieşti cuvîntul lui Hristos, dar la 37 de ani şi jumătate vei fi alături de noi...» Atît. N-am ştiut ce înseamnă asta, m-am hotărît nici să nu mă gîndesc. Aşa îmi spusese şi duhovnicul meu: «Niciodată să nu te încrezi în semne şi vedenii...» ”
 

Miraculoase chemări spre călugărie
S-a întors în lume. Simplu cîntăreţ în biserica din satul natal. S-a îndrăgostit de Lucia, cea de-a doua femeie din viaţa lui, a vrut să o ia de nevastă. Apoi a auzit de-un alt mare duhovnic, părintele Daniil Coman de mânastirea Slănic-Argeş. Acolo avea să se petreacă o serie de coincidenţe care într-adevăr i-au schimbat destinul. “L-am cunoscut pe părintele Daniil, care m-a mişcat foarte mult şi i-am cerut binecuvîntarea să-mi fie duhovnic. Pentru el am revenit la mânăstirea Slănic de mai multe ori. Era deja anul 2002 cînd am ajuns prima oară aici. Şi, să vedeţi… Intru pe poarta mânăstirii şi-l întîlnesc pe părintele Filoftei, cu care schimb cîteva vorbe. Acesta fuge la părintele stareţ Teofil: «Părinte, a venit aici un frate care cred că-i bun de călugărie!» Atunci l-am văzut prima oară pe marele duhovnic Teofil Bădoi în carne şi oase. Se uită la mine şi-mi zice direct: «Frate, nu vrei să rămîi la noi?» Vă daţi seama ce onoare, să spună el aşa ceva... Dar i-am zis nu. Din nou, obsesiile mele: familie, copii… La care el zice: «Ei, nu-i nimic, ai să mai vii o dată şi atunci o să rămîi...» Într-adevăr, am mai venit o dată, prin septembrie, la duhovnicul meu. După spovedanie, îmi spune şi el: «auzi, n-ai vrea să rămîi la mânăstire?...» «Nu, părinte, ştiţi, eu…» După slujbă, mă invită şi părintele Varsanufie Gheorghe la schitul Pătrunsa. Aceeaşi poveste: «Eşti bun de mânăstire. N-ai vrea să rămîi?...» Băi, mi-am zis că asta e prea de tot! Zic: «Staţi, părinte, să-l mai întreb o dată pe duhovnicul meu....» M-am întors la Slănic. De data asta, părintele Daniil mi-a spus clar: «Nu vezi că-ţi spun atîţia preoţi acelaşi lucru?! Dacă nu rămîi, eu nu te mai spovedesc.» Atunci am zis: gata. Nu mai era cale de întoarcere. Căci, pentru mine, spovedania e totul. Poate n-o să credeţi, dar chiar în ziua aceea împlinisem 37 de ani şi 6 luni.”
A renunţat la tot, într-o singură zi. Trei ani a stat la Slănic, apoi a fost trimis la mânăstirea Sfîntul Pantelimon” din Siliştea-Gumeşti, unde-a rămas încă trei ani. Pe urmă i s-a dat ascultare să facă un schit aproape de Lehliu: schitul Horia, marea realizare a vieţii sale. L-a înălţat singur, în doar patru ani. Începînd de atunci au început să îl caute mulţimile de oameni. Iar în cele din urmă a fost trimis în ţinuturile Dobrogei… În tot acest timp, a păstrat mereu legătura cu marile aşezăminte greceşti. Zice că, după prima călătorie în Sfîntul Munte, “am simţit o schimbare în inima mea. Că parcă aş avea o misiune, c-ar trebui să nu mai trăiesc pentru mine, ci mai mult pentru alţii…” Duce acolo bolnavi an de an, pe cheltuiala lui, se închină împreună cu ei la sfinţi şi cele mai vestite icoane făcătoare de minuni ale ortodoxiei. Acum, Isaia are 53 de ani şi un singur gînd: să ridice aici o mânăstire întocmai după modelul lavrelor lui dragi din Elada. Să-şi pună icoanele într-însa. Să ajute lumea. Ştie că e intreprinzător, că are putere cît o sută. “Cînd faci pentru Dumnezeu, nimic nu-ţi poate sta împotrivă”. Aşa zice. Şi că, ca de fiecare dată, viaţa lui abia acum începe.