INTERVIU ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit romano-catolic: „Noi ne-am păstrat identitatea datorită preotului“

INTERVIU ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit romano-catolic: „Noi ne-am păstrat identitatea datorită preotului“

ÎPS Ioan Robu vorbeşte despre cum a reuşit, în timpul comunismului, să nu-şi piardă reperele şi să nu se abată de la calea cea dreaptă. Influenţat de preotul din satul său, s-a făcut şi el preot.

Ştiri pe aceeaşi temă

ÎPS Ioan Robu (69 de ani) te priveşte cald, cu privirea albastră şi nezdruncinată. Încă nu răspunde la întrebare, dar ochii parcă-i joacă în ritmul unor cuvinte fără glas. Poate-i un soi de blândeţe în această privire, poate-i doar îngăduinţă, oricum e copleşitor. Totuşi, în această sală imensă, cu scaune multe, masive şi cu o masă lungă, zdravănă, nu-i vreo discuţie de taină. ÎPS Ioan Robu povesteşte, cu cea mai firească detaşare, despre vremea când îi era frică să meargă la şcoală pe cărarea făcută în porumb şi despre tarlalele din satul său. Discuţii lumeşti de pe vremea când mitropoliţii erau copii.

„Weekend Adevărul“: Aţi copilărit în satul Traian. Eraţi apropiat de muncile câmpului?
ÎPS Ioan Robu:
N-aveai încotro. Trebuie să spun că Traian (n.r. – comuna Săbăoani, judeţul Neamţ) era un sat mult mai mic decât astăzi. Aproape 100 de familii. Avea doar şcoală primară şi se-nvăţa aşa cum astăzi e greu să-ţi închipui că se poate face şcoală. Eram două clase în acelaşi timp. Erau două rânduri de bănci: pe un rând era clasa I, pe altul era clasa a IV-a.

Cu profesori diferiţi?
Nu. Cu aceeaşi învăţătoare, o basarabeancă pe nume Caplung. Ea preda întâi la clasa I, le spunea copiilor să facă exerciţii şi apoi se ocupa de clasa a IV-a. Apoi, ne lua pe noi din nou. Era o singură şcoală, cu o singură clasă. Când era vreme frumoasă, ne puneau la alergat prin curte sau la scos buruienile. Făceam curat în curtea şcolii. Iarna – la curăţat zăpada. Asta era recreaţia în genere. În timpul iernii, dacă era foarte frig, ne trimitea acasă. Şi, dacă ploua, mulţi nu mai veneau la şcoală, pentru că erau uliţele înfundate de noroi. Copiii răzbăteau greu până la şcoală. Deşi pe strada principală era asfalt, în rest – vai de capul nostru! Totuşi, era o şcoală mică: în clasa mea erau 14 copii.

 

Membru de onoare al Academiei

Numele: Ioan Robu
Data şi locul naşterii: 6 noiembrie 1944, Târgu Secuiesc
Studiile şi cariera:
A absolvit, în 1968, Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, iar din 15 august 1968 a fost hirotonit preot.
A fost vicar în Craiova, apoi paroh excurens la Tulcea şi Buzău.
În perioada 1973-1977 a urmat studii de specializare la Universitatea Pontificală din Lateran (Roma).
După întoarcerea în ţară, a fost paroh la Buzău, apoi profesor şi rector la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi până în anul 1983.
Din noiembrie 1983, a devenit administrator diecezan la Arhidieceza de Bucureşti, iar în 1984 a fost numit episcop-administrator apostolic.
A fost consacrat episcop în data de 8 decembrie 1984 la Roma, de către Agostino Casaroli, cardinal Secretar de Stat (premier) al Vaticanului.
La 14 martie 1990, prin decretul Papei Ioan Paul al II-lea, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti.
 Este membru de onoare al Academiei Române.
Locuieşte în: Bucureşti

 

Cei 12 kilometri până la şcoală
Cum era învăţătoarea?
În clasele primare nu-mi amintesc de ceva deosebit. Poate de moartea lui Stalin (n.r. – martie1953): ne-au adunat pe toţi la şcoală, au tras clopotele în sat – şi la biserica catolică, şi la cea ortodoxă. N-au fost cuvântări, dar ne-am dus la tabloul lui Stalin, unde erau învăţătoarea, o bocitoare, oameni de la comună. Am stat privind la „icoana“ lui Stalin – amintirea asta mi-a rămas mai mult decât serbările pe care le organizam cu copiii, mai mult decât poeziile pe care le spuneam. N-am înţeles de ce-au tras clopotele la biserici. După cele patru clase am mers la Săbăoani, la comună, la 6 kilometri distanţă. Din toamnă până în iunie, eu făceam 12 kilometri zilnic până la şcoală. Făceam sport.

Mergeaţi aşa, pe frig?
Nu, pe cărare. (râde) Eram o echipă care pleca la şcoală. Câteodată împreună – că ne era frică iarna, să nu ne-ntâlnim cu lupul. Toamna, când se lăsa întunericul mai repede, ne adunam să mergem mai mulţi pe o cărare făcută prin porumb. Dar primăvara era mai simplu, te orientai altfel.

Dar părinţii erau ţărani?
Tatăl meu a lucrat în Poliţie până prin ’47-’48. După aceea, a fost dat afară şi s-a apucat de agricultură din nou, pentru că şi el era fiu de ţăran. Eu sunt născut la Târgu-Secuiesc, unde tata lucra în Poliţie.

„I-au lămurit cu bătaia“
A fost dat afară din cauza apartenenţei la o anume grupare politică?
Nu. El a fost angajat mai întâi în Basarabia, la Bălţi. Când au intrat ruşii în Basarabia (n.r. – în 1940), a venit în ţară, la Prejmer, şi apoi la Târgu Secuiesc. A fost dat afară alături de încă vreo doi-trei din comună. Cred că au fost schimbate cadrele din poliţie. Deşi mai târziu ne-a povestit şi alte lucruri, ăsta cred că a fost motivul principal.

S-au opus ţăranii colectivizării?
Şi la noi a fost o rezistenţă. Până când au început bătăile. Îi luau pe rând – se auzea în sat că a fost bătut şi cutare, şi cutare. Şi tata a trecut pe la ei, deşi noi aveam doar 7 hectare, nu aveam avere. În tot cazul, i-au lămurit până la urmă pe toţi cu frica de bătaie. S-au trecut la colectiv şi au mers mai departe, aşa cum a mers toată ţara.

Practica furtului
Se discuta politică acasă?
Poate trăgând cu urechea pe la cei mai mari care discutau între ei pe ogor, lucrând la câmp, sau la poartă, când se vizitau. În familie, nu se simţea nici ură, nici dragoste. Era o distanţă faţă de tot ce însemna propagandă politică. Colectivul a schimbat mult mentalitatea şi liniştea oamenilor. Şi viaţa. Ideea în sine de a avea totul împreună, pentru binele tuturor, e frumoasă, dar practica era contrară. Aşa s-a introdus şi practica furtului, nemaiîntâlnită până atunci în sat. Se fura de la colectiv şi, după ce s-a învăţat toată lumea să fure de la colectiv, furau unii de la alţii. Îmi amintesc că în copilărie toată casa era deschisă, cu toate uşile. Nici măcar poarta nu era închisă. Când m-am întors acasă de la Seminar, am găsit poarta încuiată. „De ce încuiaţi?“ „Trece tot felul de lume.“

Comunismul i-a făcut pe ţărani să-şi piardă încrederea.
Încrederea, dar şi respectul faţă de bunul celuilalt. Au văzut că de la câmp, de pe tarlaua nimănui şi, totuşi, a tuturor, toţi furau. Apoi, s-au confundat grădinile între ele. Comunismul a fost o experienţă total greşită, împotriva tradiţiei noastre şi împotriva omului care-şi iubea pământul şi-l lucra cu drag. Iată, acum moştenim, cu siguranţă, de atunci faptul că lumea s-a îndepărtat de pământ. Dacă mergi prin ţară, găseşti pârloagă, lucru de neînchipuit.

„Am vrut să le iau locul preoţilor care au plecat la închisoare“


Ce v-a determinat să mergeţi la Iaşi, la Seminar?
Era şi exemplul preotului din comună care venea la slujbă – la noi în sat nu era parohie. Auzisem de seminar, de preoţii de-acolo, ne-am sfătuit cu colegii de la şcoală, iar trei dintre noi am mers să devenim preoţi.

Era preotul un model?
Sigur că era un model, dar mai era ceva: noi, în zona Romanului, eram catolici mulţi în raport cu alte zone. Totuşi, ne simţeam minoritari. Noi ne-am păstrat identitatea datorită preotului care venea la noi, cu liturghiile care erau celebrate, cu frecvenţa la aceste liturghii. Am aprofundat, în aceste comunităţi mici pe care le-am avut în jurului Romanului, legătura pe care-o avem cu Papa de la Roma, am păstrat identitatea noastră, dar nu fără figura preotului. Cred că preotul care venea în perioada respectivă a avut influenţă destul de mare în alegerea mea. Apoi, fiind în Seminar, a mai venit un element care m-a statornicit în decizia de a deveni preot. Erau anii ’50-’60, când au fost luaţi mulţi preoţi la închisoare. Aveam ideea de a lua locul celor care au plecat la închisoare, ca să mergem mai departe. Din comuna Săbăoanu erau luaţi doi preoţi şi doar unul era lăsat. În satele vecine, la fel. Am fost întărit în decizia mea de gândul acesta.

Omul nou vă răpea identitatea?
Nu răpea identitatea, dar o punea în pericol. Punea în pericol comunităţile, să le subţieze conştiinţa identităţii lor.

Reacţia instinctuală firească a unui adolescent e, totuşi, una de protest. Vă revoltaţi?
Era un răspuns pe care-l dădeam eu şi pe care nu-l discutam cu nimeni. De fapt, eu am continuat în Seminar să merg mai departe în preoţie cu acest gând, să le iau locul celor din puşcărie. Voiam să fiu preot şi să fac ceea ce făcea preotul pe care eu l-am cunoscut. Asta însemna nu numai o activitate specifică, ci însemna să fiu împreună cu populaţia catolică, să-i ajut să meargă mai departe.

„Am citit mult la lumânare“
Ce cărţi citeaţi?
Ce-mi cădea-n mână. Mi-au plăcut poeziile lui Alecsandri – era vecin cu noi, acolo –, Vlahuţă, Goga, Coşbuc, Eminescu, romane. Erau cărţile foarte ieftine pe care le găseai uşor şi la biblioteca şcolii, şi la librărie. Cu banii pe care-i dădeai pe o îngheţată, puteai să cumperi o carte. Aveam un profesor foarte bun de limba română la Săbăoani. Erau, în general, oameni dedicaţi şcolii şi ne propuneau cartea ca o alternativă de a ocupa timpul chiar şi în afara şcolii. Iar eu am citit mult la lumânare, nu la lumina electrică, pentru că nu aveam electricitate în sat. Era lampa cu gaz şi, când se termina gazul, era lumânarea. E greu să-ţi închipui azi, dar aşa a fost. Acum, să spui lucrurile astea, pare că eşti din altă lume. Dar electricitatea a fost introdusă în sat după ce-am plecat eu.

Dar nu citeaţi şi Cioran, şi Nietzsche?
Mai târziu. După liceu, primii ani de teologie sunt, de fapt, doi ani de filosofie. Atunci se face istoria filosofiei, logica.

Marxism-leninismul şi tomismul
Citeaţi Sfântul Augustin şi Toma D’Aquino, dar şi despre Nietzsche?
În măsura în care se vorbea şi-n altă parte. Toate cursurile pe care le-aveam la Iaşi erau controlate. Marele nostru noroc era că toate cărţile de filosofie erau în limba latină. Atunci, era foarte simplu: când erau controlate cursurile, li se puneau în faţă manualele de limba latină, pe care nu le-nţelegeau. Se uitau, simplu, la ele, le dădeau la o parte şi spuneau că e foarte bine. Am parcurs în Seminar filosofie scolastică, dar fără istoria filosofiei timpului. La Facultatea de Filosofie era la modă marxism-leninismul, la noi – tomismul. Era mult mai deschis şi mai bun pentru noi decât marxism-leninismul, numaidecât.

Dar Europa Liberă ascultaţi?
De unde să asculţi?

De la radio.
Ascultam acasă, la un radio cu galene,Vocea Americii, pentru că toată lumea aştepta americanii. Europa Liberă nu prindeam. Toate discuţiile dintre vecinii care făceau politică se îndreptau către aceeaşi temă: când vin americanii? C-au văzut nişte avioane, că li s-a părut un zgomot suspect, că au auzit noaptea ceva. Dar în sat nu ştiu câte galene existau. Ţin minte că un învăţător din sat i-a spus tatălui: „Domnule Robu, scoateţi radioul din casă, puneţi-l în pod, că vine controlul după-masă pe uliţă“. Erau ieşiri normale pe care le căuta fiecare om, pentru a lăsa la o parte tot ce era impus şi controlat. Era normal. Trebuie să ne gândim că lumea satului era o lume frumoasă prin simplitatea ei. În această lume frumoasă, când s-a venit cu forţa, a fost o intrare uşoară. Mai ales că s-a impus cu frica: şi pentru copiii care mergeau la şcoală, şi pentru cei care mergeau la armată, cei care mai căutau de muncă. Frica aceasta i-a ţinut pe oameni liniştiţi.

Nu existau forme de fugă?
Chiar şi simplele întâlniri dintre ţărani, în care-şi mai spuneau păsul. Noi, cei de astăzi, uităm că înainte de colectivizare era o formă de stoarcere a lumii ţărăneşti prin cotele care trebuiau date la stat. Cote din toate produsele. Or, în momentul în care a fost vlăguită lumea satelor, atunci s-a intervenit cu colectivizarea. „Uite, de acum aţi scăpat de cote, nu veţi mai da cote“ era argumentul. A fost plănuit, în mod diabolic, să se treacă mai uşor spre colectivizare. Lumea satului mai întâi a fost vlăguită de cote, apoi i s-a pus în faţă alternativa obligatorie a colectivului. Lumea, pusă sub frică, a răbdat destul de mult. Eu mă gândesc la multe generaţii de copii care au rămas acasă şi fără şcoală, şi fără muncă retribuită la colectiv, care au suferit o nedreptate, nu pe termen scurt, ci una care i-a marcat pentru toată viaţa.

La Roma, datorită lui Nicolae Ceauşescu


Nu prea aveai voie să treci graniţa României.Dumeavoastră aţi plecat la Roma, la o bursă. Cum aţi reuşit?
Foarte simplu. Dar nu puteau toţi să beneficieze de ce am beneficiat eu. Am mers la Roma în 1973, când s-a întâmplat un lucru aparte: Ceauşescu a fost în vizită în Italia şi la Papa Paul al VI-lea. Ca să dovedească faptul că în România există libertate religioasă, noi, câţiva care aşteptam de mulţi ani să mergem la Roma, am trecut şi examenele, în sfârşit am plecat în Italia. În 24 de ore am primit paşapoartele şi am plecat la Roma odată cu Ceauşescu. Eram exemplul că în România există libertate religioasă. Am ajuns acolo pe nepregătite. Nu aveam nici bursă, nu aveam nici colegiu unde să stăm, nu eram înscrişi în vreo facultate, absolut nimic. Sfântul Scaun a fost de acord să mergem atunci la Roma, pentru că altă ocazie nu mai aveam. Până să plecăm, ne tot chemaseră să facem fotografii. Eu eram la Craiova şi, de câte ori mă chemau, le spuneam că am făcut deja. Când am plecat, eram vicar la Catedrală deja şi i-am spus Monseniorului Augustin că nu mai fac alte fotografii. El mi-a spus că pleacă Ceauşescu şi că sigur voi pleca şi eu. Şi am plecat. Noi am avut şansa aceasta, trei inşi să meargă cu Ceauşescu la Roma. Dacă nu mergea, mai continuam să fac fotografii.


Nu v-aţi gândit să rămâneţi acolo? Nu găseaţi îngăduinţa Sfântului Scaun?
Nu cred. Cred că era gândul cel mai neinspirat să ceri voie de la Sfântul Scaun să rămâi în străinătate, pentru că, dacă am mers acolo, toţi s-au gândit să ne întoarcem şi să facem ceva acasă. Era Seminarul din Iaşi care se bucura să primească profesori din afară. Sfântul Scaun se gândea că cea mai bună soluţie este să revenim acasă. Dar nu ascund că, la un moment dat, m-am gândit la o asemenea posibilitatea, dar am trecut peste. Nu m-am găsit deloc în poziţia celor din străinătate, care erau acolo, dar cu inima acasă. Eu n-am vrut să intru în rândul lor, să fiu într-un loc şi să visez mereu acasă. Ştiam unde mă întorc, dar visul era că se va termina cu regimul.

Un televizor color şi-un video, preţul unui preot în comunism


Care era relaţia cu autorităţile statului? Era una de prietenie, eraţi hăituit?
În niciun caz nu pot vorbi de prietenie. S-au stabilit forme de contact de la o zi la alta. În 1983, a murit Monseniorul Francisc Augustin. Atunci s-au adunat toţi preoţii din arhidieceză, eram 27-28, şi s-a ales un succesor interimar. Am fost ales eu. Când am mers la Departamentul Cultelor, am mers cu monseniorul Gherghele de la Iaşi, să nu fiu singur. Ne-a primit acolo un director. Acesta ne-a condus la preşedintele departamentului, care era foarte supărat – n-am înţeles de ce – şi striga la director: „Cine e Robu ăsta?“. Directorul încerca să-i spună: „Domnul preşedinte!“. El, nimic: „Nu, cine e Robu ăsta, ce caută aici, la Bucureşti?“. De trei ori a repetat. Iar directorul a răspuns: „El este, domnule preşedinte“. Atunci s-a liniştit şi ne-a poftit să luăm loc. După aceea m-a chestionat, cum de eu, fiind la Iaşi profesor şi rector, am fost ales pentru Bucureşti. I-am explicat că eu aparţin Bucureştiului, fiind încardinat în Arhidieceza de Bucureşti, deşi eram detaşat la Iaşi. Relaţia noastră nu a mers prea bine cu respectivul preşedinte de la Culte, apoi a venit un altul, cu care am ajuns la termeni mai normali. Dar el era Puterea, care îţi spunea cum să faci, şi tu erai cel care ascultă.

În 2006, Marele Rabin Menahen Hacohen, ÎPS Ioan Robu şi PF Teoctist au asistat la condamnarea comunismului în Parlamentul României 

„Roma nu e de acord!“
Şi aveau cerinţe deplasate?
Era relaţia de putere care te făcea să înţelegi că numai cum voiau ei trebuia să faci. Şi încercau. Noi aveam o poziţie oarecum privilegiată – regimul bisericii era de biserică tolerată, dar pe noi ne susţinea Roma. În conştiinţa lor, dar şi în a noastră, era că suntem susţinuţi de Roma. Şi atunci nu ne simţeam singuri. Mai aduceam şi eu vorba de Roma în discuţiile de la Departamentul Cultelor. Mi s-a cerut, de exemplu, imperios să fiu membru în Marea Adunare Naţională, pentru că predecesorul meu fusese membru. Am spus: „Nu pot să fiu, e dreptul canonic, care spune că nu am voie“. Luni întregi mi s-a făcut această solicitare, eu răspundeam că Roma nu e de acord. Am reuşit să nu intru. Era mai degrabă o colaborare că n-aveai încotro. Departamentul Cultelor exista ca o organizaţie de control. Nu poţi vorbi despre prietenie, ci de o colaborare forţată. Un rău pe care trebuia să-l duci în spate, să-l suporţi. Altfel, te izolai.

Cum adică?
La un moment dat, de pildă, nu reuşeam să-i pun în parohie pe preoţii care terminau la Iaşi şi erau sfinţiţi preoţi. Nu reuşeam pentru că-mi spuneau că nu sunt locuri. Ce să fac cu preotul? Are studii, are diplomă, e sfinţit. Până la urmă, am înţeles că, dacă plăteai unui director de la Culte, se rezolva. Nu-i duceam eu cadouri, dar trebuia să-i dau ceva.

Ce?
Valoarea unui televizor color şi a unui videocasetofon. Nici mult, nici puţin. Dar te deranja lucrul ăsta, care nu se mai făcea în altă parte. În lumea noastră am înţeles că nu pot altfel să merg mai departe. Sunt de acord, era un compromis. Poate spune oricine că m-am conformat. Da, m-am conformat. Dacă aşa puteam pune câţiva preoţi să muncească după pregătirea lor, am făcut acest lucru. Astăzi îmi vine să râd. Cui îi plăceau lucrurile de felul ăsta? Era o forţare, un lucru artificial introdus în relaţiile dintre oameni şi dintre instituţii. Noi eram o instituţie care se cheamă Episcopie, iar ei erau Departamentul Cultelor. Totuşi, nu cred că venea numai de la sistem, ci şi de la o mentalitate – o mentalitate susţinută de imaginea forţei. Ei erau Puterea. Tu ce erai? Erai cu mâna-ntinsă: „Dacă vreţi, dacă se poate, dacă nu vă supărăm“.

„N-am avut niciodată noroc la vot“
Cum a fost la Revoluţie?
Mi s-a părut lucrul cel mai normal care venea. Îl aşteptam. Dar, cât de normal mi se părea aşteptând-o, la fel m-a surprins cum a venit deodată. Ne dădeam seama că valul vine, dar parcă era aşa de bine stabilit regimul comunist, că nu-ţi venea să crezi că se va mişca.

Aţi ieşit în stradă?
Am ieşit, da. Am ajuns în Piaţa Romană şi a-nceput să se tragă. Ne împrăştiam, ne regrupam. Când au început să vină TAB-urile, am plecat.

În aprilie ’90, aţi devenit arhiepiscop mitropolit de Bucureşti.
Atunci s-a reorganizat Biserica Catolică de ambele rituri, şi romano, şi greco-catolică. Toate diecezele au primit episcopii. Atunci am fost şi eu ridicat la randul de arhiepiscop. Era, de fapt, refăcută imaginea bisericii aşa cum era ea înainte de venirea comunismului.

Dar pe 20 mai 1990 aţi votat?
Am votat de fiecare dată. Nu-mi amintesc cum am votat atunci, dar ştiu că n-am avut niciodată noroc la vot.

Scurtă prelegere despre criza morală şi binele comun


Se vorbeşte despre o „criză morală“, a devenit banală această presupusă problemă. Ce-nseamnă, de fapt, criza morală?
Dar criza materială nu-i banală deloc, e adevărată. Aşa este?

În orice caz, criza materială o cam simt...
Criza materială ne convinge foarte uşor că există. Criza morală nu ne convinge. Sunt mulţi care spun: „Nu-i nicio criză morală!“. Totuşi, există. Putem să-i spunem oricum: rătăcire, lipsă de conştiinţă, de orientare. Dar e o perioadă în care am uitat multe lucruri bune din viaţa noastră, din obiceiurile noastre, din lumea noastră românească. Ne-am luat după lucruri care strălucesc foarte mult şi care nu aduc nimic şi căutăm himere în loc să căutăm ceea ce ştim că putem găsi. În loc să căutăm omenie, căutăm lucruri care-l distrug pe aproapele nostru. În loc să dăm valoare celor din jurul nostru, noi nu le dăm nimic. Devenim tot mai egoişti tocmai pentru că am uitat multe din trecut.

1. Egoismul
În măsura în care nu fac rău nimănui, îngrijindu-mă doar de propria persoană şi, poate, vreodată, ajungând la o autosatisfacţie, ajung, indirect, să fac bine celorlalţi. Ca-n economie.
Nu cred că e calea cea mai bună de a înţelege ce se poate întâmpla cu noi şi cu alţii. Vorbeam mai înainte de identitate. Identitatea o păstrezi, o iubeşti cu atât mai mult cu cât cunoşti mai mult şi mai bine în jurul tău. De exemplu, România, în ansamblul în care se găseşte acum, între atâtea popoare europene, ca să-şi păstreze identitatea, trebuie să cunoască bine toate popoarele. Aşa va preţui mai mult ceea ce e specific al său. Identitatea nu se împrăştie prin cunoaşterea aproapelui şi prin relaţie bună cu celălalt. Dimpotrivă, se întăreşte. Lumea valorilor trăieşte în ceea ce noi numim colectivitate, comuniune. Dacă luăm calea egoismului nu reuşim nimic. Egoismul înseamnă izolare. Izolarea nu-ţi dă nicio şansă, nu e o soluţie. De aceea, comuniunea e slăbită prin tot ce numim noi egoism. Eu pot să am impresia că-i las liniştiţi pe alţii, să-mi văd eu de problemele mele, nici nu-i deranjez, nici nu-i ajut. Nu e soluţia bună! Noi suntem chemaţi pentru comuniune. Şi ca familie, şi ca prietenie, şi ca popor. Tendinţa egoistă este o subminare a comuniunii. Noi încă nu ştim – şi asta ne arată toată lumea politică şi toată lumea economică – să facem pasul acesta mare, dar necesar al înţelegerii binelui comun, al binelui tuturor.

2. Binele comun
Nu prea am timp să mă preocup şi de binele comun, abia am timp de mine, nu ţin pasul.
Dacă fiecare îşi face datoria proprie, nu exclude pe celălalt şi are o atitudine de bunăvoinţă, de respect, de întrajutorare, nu trebuie să aibă un capitol aparte care se cheamă binele comun. Prin conduita normală, corectă a tuturor se construieşte binele comun. Porunca din Evanghelie spune să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceasta e baza a ceea ce numim binele tuturor! Nu poţi să laşi la o parte iubirea faţă de tine. Dar nu trebuie să te iubeşti într-un mod egoist, ci să lărgeşti inima ta spre celălalt. Dând, primeşti – se zideşte ceva în tine.

3. Desăvârşirea
Ce reprezintă bijuteria de pe mâna dumneavoastră?
Asta nu-i o bijuterie, e un inel (râde). E legătura mea cu biserica. Papa are „Inelul Pescarului“. Inelul meu e corespondentul pentru episcop. Cum aţi putea fi dumneavoastră legat de soţie pentru totdeauna, eu sunt legat de Biserică. Fie că ajuns la pensie sau nu, eu rămân în biserică având acest caracter episcopal. Ăsta e semnul legăturii mele, ca şi un inel de căsătorie. Acest inel are 150 de ani. L-am găsit în casă, între cele lăsate de predecesori. Am şi legătura cu înaintaşii mei.

„Papa Francisc are o seninătate de copil“


Cum a fost cu venirea Papei Ioan Paul al II-lea în România în anul 1999?
Decisivă, ca să vină Sfântul Părinte la noi, a fost atitudinea Bisericii Ortodoxe, prin vocea Patriarhului Teoctist. Papa nu putea să vină dacă nu era invitat. Or, invitaţia pe care a făcut-o Patriarhul a fost decisivă, deşi făcuse şi Preşedinţia, şi Biserica Catolică.

ÎPS Ioan Robu şi PF Teoctist

Ştiu, totuşi, că BOR s-a opus venirii Papei în România.
E adevărat. Dar asta nu-i deloc în contrast cu ceea ce-am spus. În prima fază, s-au opus. Îl întrebam pe Patriarhul Teoctist de fericită memorie: „Ce facem? Trebuie să vină şi la noi!“. El îmi răspundea mereu: „Sfântul Sinod, Sfântul Sinod, el trebuie să decidă“. Ştiam de la episcopii ortodocşi că Sinodul s-a exprimat împotrivă, cred, de două ori.

De ce?
N-am înţeles. Dar Patriarhul Teoctist a făcut invitaţia respectivă. Cred că n-a mai ţinut cont de Sinod, pe de o parte. Pe de altă parte, cred că a luat în seamă şi dorinţa guvernului de-atunci. A fost voinţa lui, întărită de voinţa politică.

Era o perioadă critică din punct de vedere politic pentru România.
Dar a fost vreo perioadă care nu a fost critică pentru guvern? (râde) Cred că era şi simpatia pe care Papa o avea în ţară. În timpul vizitei s-a văzut – Bucureştiul a fost cel mai frumos la vizita Papei. Lumea era senină, au fost câteva zile frumoase. Prezenţa şi vocea Vaticanului se spera să meargă împreună cu voinţa politicienilor din ţara noastră. S-a căutat, cred, şi o apropiere faţă de ceea ce înseamnă Sfântul Scaun în lume. Reiau, chiar dacă la început au şovăit, a fost decisivă invitaţia Patriarhului Teoctist.

„Ascultându-te, îţi vorbea“
Ce-l făcea pe Papa Ioan Paul al II-lea atât de seducător?
Ştia să te asculte. Şi, parcă, ascultându-te, îţi şi vorbea. Asta a fost impresia mea de la început. Te simţeai în largul tău imediat, te făcea să te simţi foarte apropiat. Îmi amintesc că, atunci când am fost consacrat episcop, în ’84, a fost şi tatăl meu prezent la Roma. M-a întrebat înainte: „Ce-i spun eu Sfântului Părinte? Şi-n ce limbă să-i spun?“. El ştia ceva ungureşte, dar atât. „O să înţeleagă salutul «Lăudat să fie Iisus Hristos». Dacă-i spui asta în româneşte, te va înţelege.“ Tata a ajuns acolo, eu l-am prezentat pe tata. El: „Lăudat să fie Iisus Hristos“. Papa: „Laudetur Iesus Christus“. Apoi, l-a întrebat pe tata cum stă cum sănătatea şi alte lucruri. La final, l-am întrebat pe tata: „În ce limbă ai vorbit cu Papa?“. „Nu ştiu, dar am vorbit.“ Aşa era Papa. Parcă auzi mai mult decât spune, te simţeai înţeles. Asta era senzaţia pe care-am avut-o de fiecare dată. De câte ori l-am întâlnit, şi l-am văzut de multe ori, niciodată nu am avut altă senzaţie. Era aparte.

ÎPS Ioan Robu, alături de Papa Ioan Paul al II-lea

L-aţi întâlnit şi pe succesorul său, papa Benedict al XVI-lea.
Sunt persoane diferite. Şi cu el am avut o senzaţie de apropiere. Cred că aş greşi să compar, pentru că fiecare e aparte. Pe mine m-a mulţumit modul fiecăruia în felul propriu de a vorbi cu mine. Mi-a plăcut. Simplitatea cu care m-au primit amândoi, de pildă, e la fel. Nici măcar n-am simţit că el e Papa, iar eu sunt un episcop de nu-ştiu-unde. Întâlnindu-l pe actualul Părinte, Papa Francisc...

„Buongiorno, buongiorno!“
Când?
În iulie. E altă fire. M-am trezit cu el lângă mine – aşteptam să avem liturghia dimineaţa la Roma. Ştiam că trebuie să vină şi, când mă îmbrăcam în hainele bisericeşti, am remarcat ceva alb lângă mine. Mă uit, era Papa. „Buongiorno, buongiorno!“ Simplu, ca şi când ne cunoşteam de mult timp. Apoi am avut o discuţie cu el – are, parcă, o seninătate de copil. De mare simplitate. Am avut noroc să întâlnesc câţiva papi deosebiţi. L-am întâlnit pe Paul al VI-lea prima dată când am fost la Roma. Pe Ioan Paul I n-am putut să-l văd decât de la distanţă. Iar următorii trei, fiecare, mi-au adus ceva deosebit.

                                                                       Alături de PF Daniel
De ce-aţi ales mottoul „Şi adevărul vă va face liberi“?
Într-un timp în care nu eram liberi, singura cale interioară, şi nu doar interioară, era adevărul. Adevărul pe care nu poate să-l lege nimeni te eliberează. Mi-amintesc de o discuţie pe care mi-a povestit-o un preot din Ardeal care a stat în puşcărie cu Monseniorul Ghika. Îl întreba: „Când, când ne eliberăm oare?“. Ghika nu i-a spus niciun cuvânt, numai s-a uitat la el zâmbind. Era un adevăr suferind, dar ei, de fapt, erau liberi. Monseniorul i-a dat o lecţie de seninătate. Adevărul era în ei, chiar dacă erau închişi.

Ghika a iubit biserica, dar a iubit şi neamul“
Canonizarea Monseniorului Ghika este un dar special făcut Bisericii Catolice.
Nu numai bisericii, ci şi ţării. Într-un fel, am recuperat un chip foarte important din istoria poporului nostru. Au trecut anii ăştia de comunism, în care lumea a uitat, dar martiriul lui este extraordinar. Să împrăştii în jurul tău asemenea linişte, încredere, speranţă... Nu degeaba cred că aceia care au fost cu dânsul la puşcărie au spus, atunci când au aflat că a murit: „A murit un sfânt!“. Aveţi dreptate să spuneţi că-i un dar făcut poporului nostru. Este un dar din dar, pentru că poporul l-a dar, iar acum îl primeşte înapoi sub semnul martiriului şi al sfinţeniei. Mulţi nu înţeleg ce înseamnă Fericitul Vladimir Ghika. Era, într-adevăr, fericit? Monseniorul Ghika ne cheamă spre altceva, spre lumea interioară, lumea în care poţi întâlni vocea ta, liniştită, şi vocea lui Dumnezeu. Ele te învaţă cum să priveşti în afara ta. Asta cred că ne învaţă Ghika. El a fost un om care a iubit Biserica, dar a iubit şi neamul. Ca să păstrăm identitatea noastră şi să n-o risipim, să n-o subţiem, cred că e necesară această dimensiune a spiritualului, a credinţei. Altfel, riscăm să rătăcim.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: