Acum cîţiva ani, scriitorul, teologul şi istoricul Răzvan Codrescu a făcut acelaşi lucru într-o discreţie deplină. Licenţiat al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii bucureştene, profesor, publicist şi editor, director literar al Editurii „Christiana”, redactor-şef al Editurii „Lumea Credinţei”, vicepreşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini, autor a cinci cărţi de poezii şi unsprezece volume de eseuri (de la "Spiritul dreptei" în 1997, la "Eminescu şi credinţa" în 2013), traducător al ”Infernului” lui  Dante Alighieri (volum apărut în anul 2006) şi al "Integralei operei poetice" a Sfîntului Ioan al Crucii ( în anul 2003, în colaborare cu hispanista Anca Crivăţ), Răzvan Codrescu a decis să denunţe, prin asumarea absenţei personale din spaţiul public contemporan, această „(…) <<lume pe dos>>, înstrăinată şi de Dumnezeu, şi de propriile  ei temeiuri istorice şi morale, ba şi de propria <<animalitate >>. (…) Cea mai urîtă, probabil, dintre lumile posibile”.

 

 

• „Tot ce ţine de credinţă este receptat ca <<medieval>> şi scandalos. De <<preacurviile>> curente (…) nu se mai sinchiseşte nimeni”


- Iulia Ionescu, o elevă eminentă a Liceului „Sf. Sava”, din Capitală, dispare de-acasă. După modul dezastruos în care s-au mobilizat şi au acţionat în cazul accidentului din Munţii Apuseni, autorităţile „se încordează” şi fac o demonstraţie de forţă aproape fără precedent.  Iar  fata e descoperită în trenul cu care se întorcea în Bucureşti, de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului. Ioan Larion Nicolae, stareţul de-acolo, este acuzat că a găzduit ilegal o minoră  şi că i-a minţit pe poliţişti în legătură cu asta, Visarion Alexa, duhovnicul fetei, este înfierat prin ziare că nu le-a dezvăluit părinţilor intenţiile Iuliei, BOR-că a dezinformat în legătură cu prezenţa liceenei la vreuna dintre mănăstirile Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Un scandal cam artificial şi disproporţionat, întreţinut de media, însă în urma căruia nu s-a pierdut ocazia să se ridice din nou problema oportunităţii educaţiei religioase: vocalul deputat Remus Cernea a cerut din nou înlocuirea religiei cu etica în programele şcolare. Sau, clasica deja!, problemă a substituirii confesiunii duhovniceşti cu şedinţe de consiliere psihologică. Unde credeţi că s-au săvîrşit erori în această succesiune de întîmplări? Ce să caute anchetatorii în relaţia dintre duhovnic şi fiii sau fiicele sale duhovniceşti?

- O presă deopotrivă incultă şi nesimţită a dat buzna cu bocancii în intimitatea inefabilă şi diafană a unei copile de 15 ani. Nu am suficiente date ca să-mi dau seama în ce măsură aşa-zisa „fugă” la mănăstire se explică prin chemarea ei lăuntrică pentru viaţa monahală sau prin criza de comunicare cu familia şi anturajul. Oricum, nu e treaba mea, nici a presei sau a opiniei publice în general. Ba nici măcar a şcolii sau a altor instituţii oficiale. În ce priveşte familia, lucrurile sînt mai delicate şi reglajul nu poate veni decît din interior. Rolul-cheie, în contextul dat, cred că îi revine duhovnicului, părintele Visarion Alexa, pe care-l cunosc bine şi în care am toată încrederea. Cazul Iuliei a fost, din păcate, ca un revelator al realei noastre stări duhovniceşti: trăim într-o ţară în care numai 2% se declară atei, în care aproape 90% „se dau” ortodocşi, în care se predă (cu chinuri, ce-i drept) religia în şcoli şi în care numărul de biserici şi mănăstiri nou construite îl întrece, proporţional, chiar şi pe cel din Rusia post-sovietică, dar realitatea atestată de astfel de episoade (de la cazul Tanacu încoace) este mai mult decît îngrijorătoare: sîntem de fapt, dincolo de statistici şi „butaforii”, o ţară masiv descreştinată, în care tradiţia, viaţa bisericească şi exigenţele sufletului religios nu se mai bucură de nici o înţelegere adecvată şi de nici o simpatie publică, aproape ca şi în Occidentul mai demult secularizat (şi pe care e simptomatic că din ce în ce mai mulţi dintre noi şi-l cred şi şi-l iau drept măsură, inclusiv pe plan spiritual, unde e vai de capul lui). Faptul se vede mai bine la nivelul presei laice, al clasei intelectuale şi al clasei politice (care au în mai mare măsură posibilitatea exprimării publice), dar situaţia nu e cu mult alta nici în rîndurile mai largi ale populaţiei (dovadă chiar cazul familiei Iuliei şi al anturajului acesteia). Pînă la urmă, la ce atîta panică şi indignare? Fata s-a dus cîteva zile la o mănăstire, nu la vreun bordel; nu-i o neisprăvită, ci o elevă eminentă, cu sensibilitate cultural-religioasă şi asumată îndrumare duhovnicească, nu tocmai lesne de găsit în generaţia ei; în orice caz, rezultă a fi mult mai deşteaptă şi mai responsabilă decît majoritatea fîrţîngăilor şi piţipoancelor din presa de scandal de la noi, care au făcut o fixaţie pe problemele bisericeşti, de care altminteri sînt complet pe dinafară. Tot ce ţine de credinţă şi de viaţa întru Hristos este receptat ca "medieval", nefiresc, scandalos, pe cînd de vulgaritatea incomensurabilă a vieţii publice şi de toate „preacurviile” curente (mergînd pînă la perversiune) nu se mai sinchiseşte aproape nimeni (necum să se „scandalizeze”), receptîndu-le drept „moderne” (deci pasabile şi normale, conform unei mentalităţi acefale, de stupizi şi imunzi pioni ideologici)! O „lume pe dos”, înstrăinată şi de Dumnezeu, şi de propriile ei temeiuri istorice şi morale, ba şi de propria „animalitate” (vorba lui Topîrceanu: „Omului îi trebuie o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului!”). Cea mai urîtă, probabil, dintre lumile posibile (şi faţă de care - o spun eu, anticomunistul radical - pînă şi comunismul, cu toate tarele lui, era mai structurat şi mai sănătos!).


• „Pe Irina Cornici (o biată pripăşită la mănăstire, iar nicidecum   <<măicuţă>>, nu au omorît-o <<exorcizatorii>>, ci medicii!”


- Un alt caz de înfierare prin presă: întemniţarea, pentru omor din culpă, a preotului Daniel Corogeanu şi a măicuţelor de la Mănăstirea Sfînta Treime din Tanacu, după moartea, în timpul unei slujbe de dezlegare, a tinerei Irina Cornici. Patru măicuţe au fost aruncate după gratii „pentru lipsire de libertate în mod ilegal, urmată de moartea victimei”. Corogeanu a fost caterisit, condamnat la şapte ani de închisoare şi a fost eliberat condiţionat, după ce a executat două treimi din pedeapsă. Iată că, de curînd, o anchetă a BBC dezvăluie că Irina Cornici nu ar fi murit din cauza agresiunii la care ar fi fost supusă de preot, ci după ce a fost injectată cu şase fiole cu adrenalină, în ambulanţa care o transporta la spital. A contribuit la acestă dramă lipsa de experienenţă spirituală a preotului, faptul ignorat de acesta că tradiţia spune că astfel de slujbe se fac în prezenţa a cel puţin trei preoţi, zelul măicuţelor?

- În „cazul Tanacu”, aspectul cel mai reprobabil mi se pare pripa, laşitatea mincinoasă şi lipsa de solidaritate a oficialităţilor bisericeşti, care au „manageriat” dezastruos problema, sugestionînd justiţia spre o ostilitate de fond şi dînd apă la moara unei prese descreştinate şi dezbisericite. Pînă la urmă, celor de la Tanacu le-au făcut dreptate - nu în justiţie, dar în conştiinţa publică - nu oamenii Bisericii, cum s-ar fi cuvenit, ci... artiştii laici, prin romane jurnalistice (Tatiana Niculescu Bran), teatru (Andrei Şerban) şi film (Cristian Mungiu), reuşind chiar o bună audienţă internaţională. Sigur că părintele Corogeanu, indiscutabil bine intenţionat, s-a întins cumva mai mult decît îi era plapuma (conform vîrstei şi experienţei sale duhovniceşti), ba chiar s-a mîndrit să-l înfrunte pe dracul, iar dracul i-a venit de hac... Nu s-a abătut însă, în principiu, de la tradiţiile şi practicile exorcizatoare încetăţenite în toată Ortodoxia, ba şi în Occident (cum o atestă chiar industria cinematografică). Acum, slavă Domnului, sînt în libertate - şi părintele, şi măicuţele -, dar anii de puşcărie făcuţi pe nedrept nu-i mai poate şterge nimeni şi nimic. Cît despre „dezvăluirile” BBC-ului, ele nu aduc nimic esenţial nou: domnul doctor  Pavel Chirilă (şi n-a fost singurul) a atras atenţia, în acelaşi sens, încă din vremea cînd procesul era pe rol. Pe Irina Cornici (o biată pripăşită pe lîngă frageda mănăstire, iar nicidecum „măicuţă”, cum au numit-o papagalii presei laice) nu au omorît-o „exorcizatorii”, ci medicii, care au pasat-o de colo pînă colo înainte de a se lua cunoscutele măsuri mănăstireşti, iar în cele din urmă, pe Salvare, i-au administrat o doză fatală de adrenalină, cam de cîteva ori mai mare decît ar fi putut suporta un om normal. A fost să fie o tragedie, din care s-ar cuveni să înveţe fiecare cîte ceva, de la vlădică pînă la opincă.


• „Se manifestă un întreg fenomen psihotic: căutarea maniacală de moaşte şi cinstirea lor în afara regulilor şi dispoziţiilor bisericeşti”

- Alt exemplu: scandalul mediatic al dezhumării Părintelui Gheorghe Calciu, la Mănăstirea Petru Vodă, din Judeţul Neamţ. Ce s-ar fi întîmplat dacă nu ar fi reieşit la lumină avertismentul testamentar al Părintelui Calciu către părintele Justin Pîrvu, dacă stareţul Hariton ar fi fost mai puţin ferm cu „vînătorii de moaşte” şi dacă avocatul Andrei Calciu nu ameninţa cu tribunalul, acuzînd „profanarea de morminte”? Cînd interviul acesta va fi fost apărut, cartea dumneavoastră despre „cazul Calciu” va fi văzut deja si ea lumina tiparului. Daţi-mi vă rog cîteva repere de abordare a speţei, dezvoltate acolo.  Incidentul mi-a adus aminte de un caz aproape similar: cel al preotului Ilie Lăcătuşu, dezhumat în  septembrie 1998. Arhiepiscopia Bucureştilor a luat la cunoştinţă despre descoperirea trupului neputrezit şi binemirositor, a deschis un dosar de canonizare. Părintelui i s-au făcut slujbe de dezlegare, regizorul Cornel Ciomîzgă a realizat filmul documentar „Semne”. Astăzi, fără să fie canonizat încă, trupul este expus, într-un sicriu de sticlă, în aceeaşi criptă de la cimitirul din Giuleşti. Maestrul Sorin Dumitrescu atrage atenţia că „(…) la nivel ontologic, icoanele şi moaştele sînt forme echivalente”. Ambele sînt nişte „morfologii cuvîntătoare”, „făpturi ale unei cărni schimbate în cuvinte, ale unei cărni devenite discurs”, adică, pe scurt, „carne-text”. Dumneavoastră vorbiţi despre o „psihoză a a moaştelor”, care „se învecinează mai degrabă cu superstiţia idolatră, decît cu dreapta credinţă”. Lăsînd la o parte orice fel de excese pietiste, totuşi, de ce sute de mii de oameni vin să se roage la moaştele Sfintei Parascheva, la moaştele Sfîntului Dumitru, Izvorîtorul de mir, la moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia sau la alte nenumărate moaşte?


- Cultul moaştelor este încetăţenit de aproape două mii de ani în toată lumea creştină. Nu este cu nimic neavenit. A existat şi există însă primejdia unor exagerări, pe care Biserica s-ar cuveni să le prevină sau să le amendeze cu mai multă transparenţă, răspundere şi fermitate, mai ales în vremuri decăzute ca ale noastre, cînd pietatea riscă în mai mare măsură să alunece spre sminteală. Părintele Calciu însuşi s-a pronunţat limpede asupra acestor lucruri chiar în pragul morţii şi aproape că „a profeţit” ce avea să se întîmple, iată, la şapte ani de la îngroparea sa. Cei interesaţi de detalii şi de lămuriri principiale au acum la îndemînă micul documentar pe care l-am îngrijit la Editura Christiana: Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz. Am încercat să contrabalansez, ca unul ce am fost printre apropiaţii părintelui şi îi preţuiesc cu evlavie memoria, delirurile presei senzaţionaliste (de data aceasta e vorba mai cu seamă de televiziuni) şi inflaţia zvonisticii curente, în condiţiile în care dinspre forurile bisericeşti nu s-a formulat nici un mesaj clar pentru cei aflaţi în confuzie, nici cît părintele a fost dezgropat (şi uscat cu aeroterma în chilia părintelui Iustin!), nici după reînhumarea sa (ce pare a se fi făcut mai mult sub presiunea ameninţărilor cu darea în judecată decît a fricii de Dumnezeu şi de rigorile Ortodoxiei). Pînă la urmă nu-i în discuţie numai cazul de ultimă oră al dezgropării abuzive a părintelui Calciu, ci un întreg fenomen psihotic: căutarea maniacală de moaşte şi cinstirea lor în afara regulilor şi dispoziţiilor bisericeşti (un fel de pornire obsesivă şi aproape magică de „a pipăi sfinţenia” cu tot dinadinsul!). Or, cum spunea însuşi părintele Calciu, „nu toţi sfinţii devin moaşte. Dumnezeu lucrează prin diverse haruri pe care le pune în anumiţi oameni. Moaştele sînt numai un fel de manifestare a divinităţii”, iar nicidecum criteriu sine qua non al sfinţeniei. În ce priveşte osemintele părintelui Calciu, aşa cum am spus-o şi am repetat-o, nu se poate afirma, în momentul de faţă, că ar fi vorba nici de moaşte, nici de false moaşte: aceasta se va limpezi în timp, cu voia lui Dumnezeu şi cu autoritatea insubstituibilă a Bisericii. Dar faptul de a nu avea osemintele validate ca moaşte nu-i ştirbeşte cu nimic sfinţenia şi eventualul drum spre sinaxare: el rămîne o mare figură martirică a secolului XX, înconjurată tot mai vizibil de căldura evlaviei populare. Nu toţi sfinţii au moaşte, iar un sfînt fără moaşte nu e mai puţin sfînt.

 

(În cea de-a doua parte a interviului, scriitorul, teologul şi istoricul Răzvan Codrescu va discuta despre „sfinţii închisorilor” comuniste şi despre motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română ezită să-i canonizeze, despre valorile autentice ale dreptei româneşti faţă de cele ale dreptei liberale, despre problemele identitare ale Bisericii Apusene şi ale Ortodoxiei şi despre „fenomenul Dan Puric”)