INTERVIU Radu Preda, teolog, preşedinte IICCMER: „Comunismul nu a ridicat doar blocuri, fabrici şi uzine. A creat multă, multă suferinţă“

INTERVIU Radu Preda, teolog, preşedinte IICCMER: „Comunismul nu a ridicat doar blocuri, fabrici şi uzine. A creat multă, multă suferinţă“

Teologul Radu Preda vorbeşte despre cum s-a format înconjurat de martirii din închisorile comuniste şi despre piedicile din lungul proces al reconcilierii cu trecutul.

Ştiri pe aceeaşi temă

Radu Preda (41 de ani) s-a născut în comunism. Aşa cum s-au născut şi alte zeci de milioane de oameni. Radu Preda a simţit pe pielea lui ororile acestui regim absurd, ilegitim şi criminal. Aşa cum au simţit şi alte milioane de oameni. Radu Preda a ştiut dintotdeauna că libertatea e cel mai important drept al omului, chiar dacă asta presupune nesiguranţă, concurenţă incomodă ori lungi tranziţii falimentare. Exact aşa cum au înţeles zeci de mii de români. Pe Radu Preda îl recomandă însă altceva. E o distincţie mai subtilă: Radu Preda, teolog, preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), s-a format în jurul unor puşcăriaşi albiţi de temniţa politică, de bibliotecile pe care le cărau în spate şi de speranţă. Şi nu mulţi au norocul să urce pe umerii acestor uriaşi şi, de-acolo, să poată vedea întreaga panoramă. Iar de sus, numai bine nu pare să fie. Lui Radu Preda îi vine în minte pilda aceea din Pustia Egipteană: „Va veni o vreme când nebunii vă vor spune vouă: «Nebunilor!» “. Poate că n-o să fie chiar aşa.

„Weekend Adevărul“: Aveţi vreun pic nostalgia comunismului?
Radu Preda: De ce-aş avea-o?! Nu pot să am nostalgia frigului pe care l-am îndurat, nu pot avea nostalgia foametei pe care am făcut-o. Nu pot avea nostalgia unor dascăli de şcoală, nu toţi, dar mulţi dintre ei care erau nişte monumente de prostie agresivă. Nu pot să am nostalgia faptului că citeam pe furiş cărţile lui Cioran şi ale lui Eliade. Pot însă avea nostalgia unor oameni care în plin comunism au însemnat pentru mine adevărate excepţii de la regula tristă. Îmi amintesc aici de părintele Igor Jechiu, un bibliofil extraordinar, părintele Eugen Drăgoi, un preot-cărturar din care nu avem mulţi, Paul Păltănea, fost deţinut politic şi istoric, şi alţii. 

Revoluţie în biblioteca din Galaţi

La Revoluţie ce aţi făcut?
Revoluţia m-a prins în bibliotecă, la Galaţi. Dimineaţă eram în Biblioteca Medicală. Voiam să studiez un tratat de psihiatrie ca să scriu un comentariu la „Năpasta“ lui Caragiale.

 

CV: Stăpân pe şapte limbi

Nume şi prenume: Radu Preda
Data şi locul naşterii: 23 octombrie 1972, Galaţi Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
- Primii trei ani de liceu i-a urmat la liceul din Galaţi, iar ultimul an – la Şcoala Centrală din Bucureşti.
Universitatea din Bucureşti.
- În perioada 1995-1999 a făcut studii doctorale
 la Universitatea  „Ruprecht-Karl“, în Heidelberg (Germania), iar în 2002 şi-a luat doctoratul în teologie la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
- A fost profesor asociat şi a ţinut prelegeri la mai multe universităţi din străinătate (Austria, Germania, Franţa).
- Este director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) din Cluj-Napoca.
- Cunoaşte şapte limbi străine: germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, neogreacă, rusă.
- Din martie 2014 este preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Locuieşte în: Bucureşti

Câteva mecanisme de abstractizare a vorbirii

„Weekend Adevărul“: Cunoaşteţi şapte limbi străine. De la germană la neogreacă.

Radu Preda: Şi nu se aseamănă... Vorba unui amic de-al meu filolog: „Primele cinci limbi sunt dificile, restul se învaţă prin comparaţie“. Nu e o glumă! Pentru că, dacă ştii câteva limbi străine, deja ştii câteva mecanisme de abstractizare a vorbirii şi a fluxului semantic. Mulţi spun că nu sunt talentaţi la limbă, ca şi cum n-ar avea ureche muzicală la muzică, tocmai pentru n-au această capacitate să fie obişnuiţi cu o gândire abstractă faţă de ceva care pare atât de intim. Un filosof german al limbii are o formulă foarte potrivită şi spune că a învăţa o limbă străină e ca şi cum ai repeta conştient copilăria. Adică ai o discrepanţă între intensitatea emoţională şi limitele mijloacelor comunicaţionale. O experienţă foarte ziditoare.

O alegere uşor atipică pentru generaţiile de-acum...
Da, generaţiile de acum caută pe net sau se uită la film. Or, pe vremea mea, trebuia să stai în bibliotecă pentru a înţelege mai bine tipologiile personajelor. Mi se părea important să înţeleg despre ce era vorba. După aceea, am mers la biblioteca „V.A. Urechia“, prestigioasa bibliotecă a Galaţiului, pe care o cunoşteam destul de bine, pentru că am crescut, ca să zic aşa, în ea. Eram în sala de lectură şi citeam din Eliade o carte luată de la fondul „interzis“. L-am văzut pe domnul Păltănea agitându-se. A venit la mine, m-a rugat să-i dau cartea să o pună în depozit şi mi-a spus să mă duc acasă. Am fost contrariat, dar l-am ascultat. Când să ies, bibliotecarele se îmbulzeau într-o cameră. M-am dus şi eu, curios fiind, şi, pe un ecran alb-negru, l-am văzut pe Mircea Dinescu cu vestitul lui pulover: „Victorie! Am învins! Dictatorul a fugit!“. Tot pe holurile bibliotecii, rămăsese, din noiembrie, de când fusese Congresul Partidului, o expoziţie cu volume, cu „Omagiu“, tot tacâmul. Ca să văd apoi ironia unei schimbări de la o zi la alta...

„Voiam biblioteci, librării“

Cum vă imaginaţi dumneavoastră că arăta libertatea? Să beţi o cola, de pildă?
Nu, nici vorbă. Nu-mi imaginam nicicum. Eu voiam biblioteci, librării. Nu pot să spun că m-a atras mirajul Occidentului de tip american. Voiam să văd galerii de artă, marile catedrale. Să le văd cu ochii mei, nu pe diapozitive! Nici nu ştiam, în afară de căldură iarna, de curent, de apă caldă şi de mâncare, că aş mai avea nevoie de altceva. Nu aveam o listă de aşteptări, altele decât cărţile şi condiţiile unei vieţi decente.

Dar nu vă revoltaţi împotriva sistemului?
Eu am rezistat, de pildă, să devin UTC-ist. M-am fofilat cât am putut. Se făceau primiri la Mărăşeşti, foarte solemn. Şi nu ştiu cum reuşeam eu, dar nu mai ajungeam la autocar. Până când m-au prins în
curtea liceului şi m-am trezit UTC-ist. Am mai refuzat, sistematic, să-mi fac abonament la „Scînteia“. Profesoara mea de limba română, care era şi o înfocată activistă de partid, mă tot bătea la cap. Era obligatoriu pentru clasa ei, unde era şi dirigintă. Şi am adunat eu, timp de o săptămână, tot felul de greşeli de gramatică de pe prima pagină. Cacofonii, dezacorduri, virgule puse anapoda. Aşa că m-am dus la profesoară cu lista şi i-am spus: „Tovarăşa profesoară, iertaţi-mă, dar nu pot să dau banii pe o publicaţie atât de slabă!“. N-a mai avut ce să spună şi m-a lăsat în pace.

Nu pot să spun că m-a atras mirajul Occidentului de tip american. Voiam să văd galerii de artă, marile catedrale. Să le văd cu ochii mei.

„Hai, scularea, că vin americanii!“

Nu atât o disidenţă, cât o revoltă firească...
Nu pot spune că aveam un anticomunism conştient, pentru că nu aveam cultura politică necesară să-mi dau seama de toate aceste lucruri, dar era limpede că acel cult al personalităţii mai mult mă amuza decât mă scandaliza. Plus că profesorii cu care am intrat în contact, pe linia asta politică, erau nişte politruci ordinari. Erau pe cât de limitaţi cultural, pe atât de agresivi. Am avut însă şansa să merg în câteva tabere de creaţie literară în verile anterioare Revoluţiei. Şi am întâlnit acolo câţiva oameni care m-au uimit prin curajul de a cunoaşte şi de a spune anumite informaţii. Pentru un copil cum eram eu atunci, de 14-15 ani, ei erau din altă ligă. În momentul în care cineva te scula dimineaţa strigând „Hai, scularea, că vin americanii!“, mie îmi inspira orice, dar nu o glumă. Pentru că eu simţisem pe pielea mea şi a familiei mele ce însemnase venirea comunismului ca efect al nevenirii americanilor...

Familia dumneavoastră a avut de suferit?
Familia mea a trebuit să se mute cu toate bagajele dintr-un oraş în altul şi să înceapă viaţa de la zero. Asta după ce bunicul meu a trebuit să semneze că donează statului toate proprietăţile.

„Ori dai, ori te împuşcăm!“

Bunicul era înstărit.
Era. Avea angajaţi, avea proprietăţi. Stătea în Tulcea, într-o casă în care, o vreme, a fost sediul Radioului Public. Chiar în camerele din faţă, acolo unde bunicul şi restul familiei discutau despre negoţurile pe Dunăre sau pe unde mai mergeau ei. Făceau, practic, un fel de asigurare de viaţă pentru ceilalţi membri mai tineri ai familiei. Gândeau bine bătrânii, aveau o aşezare foarte clară în viaţă.

Bunicul avea şi o afiliere politică?
Nu, niciuna, era doar prosper. Iar printre cei pe care el îi angaja pentru muncile de pescărie, de preparat bărci, plase şi altele, au fost şi cei care l-au dus în pădure, i-au pus puşca la tâmplă şi l-au pus să aleagă: „Ori dai, ori te împuşcăm!“. L-au pus în faţa faptului împlinit. Totuşi, nu înseamnă că am resentimente sau un aport justiţiar personal, însă ştiu din istoria familiei mele, dar şi din a altora, care au pătimit mult mai mult, în închisori. Familia mea putem spune că a avut „noroc“. Însă şi pe mama, ulterior, când era studentă la Facultatea de Drept, în anul II, au dat-o afară. Pentru că era „fată de chiabur“.

„Încă erau pete de sânge pe zidul Ceauşeştilor“

Scriaţi? Vă plăcea literatura?
Scriam, ca orice tânăr, că nu e tânăr care să nu fi scris o poezie!... Însă eu mai puţin mă dădeam de literat, încercând să exersez critica şi teoria literară. De altminteri, la taberele de creaţie la care mergeam, i-am cunoscut pe Bogdan Lefter, pe Mircea Cărtărescu, pe Florin Iaru. Iar imediat după Revoluţie, în primăvara lui 1990, am obţinut premiul I pe ţară la olimpiada de limba română. S-a ţinut la Târgovişte. Ştiu că, împreună cu colegii mei de la concurs, ne-am dus să vedem garnizoana unde au fost împuşcaţi soţii Ceauşescu. Încă mai erau pete de sânge pe zid!

De ce aţi ales Teologia?
Am oscilat între Litere şi Teologie. De altminteri, când am venit la Şcoala Centrală la Bucureşti, eu asta visam să fac: Facultatea de Litere. Era o pasiune pe care mi-a încurajat-o şi Maica Benedicta, fosta doamnă Zoe Dumitrescu Buşulenga, cu care am avut o relaţie apropiată şi caldă. Însă întâlnirile cu părintele Anania şi cu părintele Stăniloae m-au clarificat. Părintele Stăniloae mi-a dat imboldul final. Mi-a spus că şi el a făcut Litere – cu asta a început. „Şi de ce n-aţi rămas cu asta?“, l-am întrebat. „Am avut senzaţia că nu merg până la capăt“, mi-a zis. Era convingerea lui. Făcând Litere, făcea un lucru bun, dar nu-l ducea până la capăt, nu se apropia de esenţă.

Toţi oamenii care au contat în viaţa mea, dar absolut toţi, fără nicio excepţie, au făcut puşcărie.

Păcatele Mitropolitului Bartolomeu Anania

Cu părintele Anania aţi vorbit de experienţa carcerală?
Sigur că da. Dar să ştiţi că părintele Anania avea o atitudine foarte creştinească. Spunea că toate acele încercări au fost pentru păcatele lui. Nu încerca să dea vina exclusiv pe sistem, ceea ce nu însemna însă că îl aproba!

Mulţi dintre foştii deţinuţi politici sunt adevăraţi mărturisitori.
Relaţia cu ei este asemeni unei terapii. Mai ales pentru un om mai tânăr cum eram eu, la momentul la care i-am cunoscut pe unii dintre ei. De fapt, acesta este rostul oamenilor de valoare şi al cărţilor esenţiale. Te ajută să ajungi la maturitate. Te urci pe umerii uriaşilor. Concret, în cazul nostru, nu trebuie să treci prin puşcărie ca să înţelegi că regimul comunist a fost diabolic. E de ajuns să ai contactul cu astfel de oameni – fie fizic, fie prin cărţile lor. De altfel, toată copilăria mea ulterioară, dar mai cu seamă adolescenţa şi perioada de formare, inclusiv la Bucureşti, a fost marcată de contactul cu oameni care au suferit. Eu m-am format în mijlocul foştilor deţinuţi politici sau al celor ostracizaţi. De la părintele Grigore Băbuş, bibliotecarul Bibliotecii Sfântului Sinod, la părintele Sofian Boghiu şi Mitropolitul Bartolomeu Anania sau părintele Voicescu, de la părintele Stăniloae la Petre Ţuţea, Alexandru Duţu, Alexandru Elian, Nicolae Stroescu-Stânişoară sau părintele Simion Felecan de la München. Toţi oamenii care au contat în viaţa mea, dar absolut toţi, fără nicio excepţie, au făcut puşcărie sau au suferit de pe urma sistemului, în ţară sau în exil.

Petre Ţuţea; „Poporul român mi-a făcut cinstea să sufăr pentru el!“

Petre Ţuţea n-a suferit 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi

Cum aţi ajuns la Petre Ţuţea?
Vorba cuiva care îi întreba pe nişte pakistanezi cum de au ajuns la Dresda. Iar aceştia, foarte candizi: „Cu avionul!“. Eu, ce să zic: cu liftul! Eram prin ’90 şi un prieten mi-a zis: „Vino să-l cunoşti pe un bătrân de excepţie!“. Am mers şi am fost profund impresionat. Şi, cum am revenit în Bucureşti pentru a termina clasa a XII-a, l-am revizitat. I-am spus despre mine, că nu prea aveam unde să stau, iar el, foarte senin, mi-a zis: „Vino să locuieşti cu mine“. Între timp, l-am cunoscut şi pe părintele Anania, care locuia la o stradă distanţă şi care avea grijă de el de fiecare dată când venea la Bucureşti, şi care m-a încurajat. Fratele dânsului mi-a adus şi el o măsuţă de pescuit pe care îmi făceam temele. Cu întreruperi, am locuit cu Petre Ţuţea aproape un an. Pe atunci, avea dureri foarte mari şi necesita îngrijiri paliative. Un mare bine i-a făcut doctorul Pavel Chirilă, oferindu-i demnitatea de care un astfel de pacient are nevoie, cu acel prim spital creştin „Christiana“, care, din păcate, a fost desfiinţat. Acolo a ajuns în ultimele lui zile de viaţă şi acolo a şi murit.

Vă povestea despre experienţa din temniţă?
Cum să nu?

Ce-l marcase?
Totul! Dar nu era maniac. Vedeţi, asta mi-a plăcut la el – că nu era un om care să spună: „M-au chinuit, nenorociţii!“. Oscila între momente de plâns, aşa, înfundat, ca un om cu regrete profunde. Iar, pe de altă parte, avea tresăriri surprinzătoare. Spunea: „Poporul român mi-a făcut cinstea să sufăr pentru el!“. Fără cuvinte...

Era totuşi şi conştient de valoarea suferinţei pe care o dăruise ţării.
Desigur. De aceea îl durea profund evoluţia de după ’90.

Petre Ţuţea oblojea rănile altora

Alţi deţinuţi politici rememoreză dialoguri cu el de la Aiud.
Ţinea prelegeri în închisoare şi le-a dat multora putere. Avea talent pastoral. De regulă, intelectualul este un tip dubitativ, sceptic şi care, în suferinţă, practică cinismul. Ei, Ţuţea nu. Chiar dacă el însuşi se afla în cea mai crâncenă situaţie, dând curaj altora, se încuraja şi pe sine. O strategie spirituală tipică pe care o întâlnim şi la părinţii Egiptului. Era o poveste cu un părinte care mergea pe la familii şi le dădea îndemnuri cu glas puternic: „Fii aşa, fă aşa...“. Şi era întrebat: „Bine, bine, dar de ce ţipi aşa?“. „Păi, ca s-aud şi eu!“. Aşa şi Ţuţea, avea această formă de autoterapie prin faptul că oblojea rănile altora.

Îl vizitau mulţi oameni după ’90 acasă.
Era un pelerinaj non-stop la el. Ca la duhovnic! Veneau oameni din toată lumea, de toate orientările politice. Unii erau ţăcăniţi de-a dreptul, alţii veneau cu întrebări existenţiale reale, alţii se aflau într-o cumpănă şi cereau sfaturi. Exista o dorinţă extraordinară pentru ei să recupereze ceva. Discuţiile cu el erau terapeutice. Iar el îi ajuta prin prezenţa şi prin vorba lui. Dar nu făcea pe guru.

Cioran spunea despre Petre Ţuţea că e singura minte genială din Balcani.

În interviurile lui Vartan Arachelian de după ’90 era extrem de charismatic!
Era un personaj charismatic chiar şi la 90 de ani! Vă daţi seama ce charismatic putea fi acest om la tinereţea lui? De altfel, Cioran spunea despre el că e singura minte genială întâlnită de el în Balcani. Iar la Cioran asta nu era figură de stil. Mi-a şi repetat-o, când l-am întâlnit. Avea dorinţa să-l fi revăzut pe bunul lui prieten din tinereţe. I-am povestit ce parcurs a avut, cum din marxist a ajuns un apologet creştin. Cioran era contrariat: „Mais, c’est pas vrai, c’est pas vrai!“ (n.r. – „Dar nu, nu este adevărat!“). Pentru că el îl ştia pe Ţuţea precum avocatul de serviciu al diavolului, cu care tot timpul se contrazicea.

De ce nu s-a întors Cioran în România

L-aţi cunoscut şi pe Cioran. La el cum aţi ajuns?
Am fost în vara lui ’91, în Franţa, în Taizé. Am ajuns la el printr-un prieten aromân, Constantin Tacu. Printr-o viaţă aventuroasă, Constantin Tacu a rămas la Paris, căsătorit cu o doamnă dintr-o familie a marii burghezii franceze şi care, cu timpul, a cumpărat o mică editură pe care avea să o transforme într-o editură de mare fineţe, Editions de l’Herne, care avea să facă, în anii ’70-’90, celebrele Cahiers de L’Herne.

Aţi vorbit în româneşte cu Cioran?
Cu Cioran vorbeai oricum într-o româno-franceză.

E o legendă că nu voia să mai vorbească în limba maternă.
Nu e adevărat! Impresia mea a fost că trece printr-un fenomen pe care îl înţeleg şi oamenii mai puţin înzestraţi filologic: atunci când nu mai vorbeşti curent o anumită limbă, fie şi maternă, o uiţi. Adică nu mai ai exerciţiul ei imediat. Dar, pe măsură ce intram în dialog, lucrurile se schimbau. La un moment dat, într-adevăr, se producea un amestec.

Era interesat de ce se întâmplă în ţară?
Da’ cum să nu? Şi era la curent cu multe. L-am întrebat şi eu, ca un naiv, de ce nu se întoarce în ţară. Răspunsul lui: „Aş muri de emoţie!“. Şi-l cred. Emoţia poate fi copleşitoare, mai ales pentru un om care a scris „Schimbarea la faţă a României“ sau „Pe culmile disperării“. Un om care şi-a iubit cu atâta disperare patria...

„Comunismul nu a ridicat doar blocuri, fabrici şi uzine. A creat multă, multă suferinţă“

Cum aţi resimţit libertatea de după ’89?
Plenar. Era o libertate halucinantă. Ni s-au deschis toate uşile. Împreună cu un grup de tineri entuziaşti am organizat, în 1991, prima ediţie a Festivalului „Filocalia“. Am făcut o mare expoziţie de artă contemporană religioasă la galeriile de la etajele 3 şi 4 ale Teatrului Naţional. Ne-au dat din opere Corneliu Baba, Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, Ştefan Câlţia. Toată lumea bună! Iar apoi, era şansa că puteai să pleci cu bursă în străinătate. Sigur, cu umilinţele de rigoare legate de obţinerea vizelor. Nu vă spun cât de dispreţuitori erau austriecii de la Consulat! Ne tratau ca pe oi.

„Gândiţi european! Ieşiţi, ieşiţi!“

De ce?
Nu doar că nu ne dădeau vizele de tranzit, dar te umileau... Am strâns bănuţ cu bănuţ şi am zburat peste Austria, fără să mă gândesc că voi ajunge, mai târziu, profesor asociat la Viena. Deci, în viaţa mea, căderea comunismului a fost un moment fast. De aceea le tot spun mai tinerilor mei prieteni, studenţi sau colaboratori: „Profitaţi de această libertate pentru care voi nu trebuie să mai plătiţi mare lucru. Nici măcar să mai staţi la coadă! Gândiţi european! Ieşiţi, ieşiţi!“. Sigur, ideal ar fi să se şi întoarcă...

Mai târziu, aţi lucrat o perioadă la „Europa Liberă“.
Da, făceam diverse corespondenţe pentru emisiunea religioasă. Din primii mei bani primiţi de la „Europa Liberă“ mi-am luat aparat de fotografiat semiprofesional şi mi-am plătit un drum în Ţara Sfântă. Am stat o lună de zile. Am bătut deşertul cu piciorul. A fost o călătorie iniţiatică.

Cunoaşterea detaliilor unui stat totalitar e fortifiantă pentru asumarea cu responsabilitate a darului libertăţii. Foarte puţină lume mai resimte libertatea ca pe un dar.

Istoricul Alin Mureşan, teologul Radu Preda şi jurnalistul Mihnea Măruţă FOTO: Mediafax

„O dovadă că Dumnezeu are simţul umorului“

Cum a venit propunerea să preluaţi conducerea IICCMER?
A fost o sinergie de propuneri din partea unor oameni care mă ştiau de la Cluj şi care, vremelnic, au o funcţie politică. S-au gândit cine ar putea ocupa această funcţie în condiţiile în care munca este atipică pentru tot ce înseamnă aparat instituţional public. Adică nu poţi să fii un politruc. Că, dacă pui un politruc, s-a văzut prea bine ce iese. Spun asta fără răutate. De altminteri, discuţia mea cu Victor Ponta asta a şi fost. Prim-ministrul chiar a insistat: să avem un nou început non-politic. Şi pentru mine, ca teolog care mă ocup de chestiunea comunismului, este foarte important să ştiu că această temă nu devine monedă de schimb între partide. Memoria nu trebuie negociată. A fost deja negociată de comunişti, a fost falsificată, a fost rescrisă. A repeta această greşeală din perspectiva politicianismului, în plină democraţie, e ca şi cum am condamna pentru a doua oară victimele sistemului şi am îngrădi accesul la memorie.

A fost, cumva, surprinzătoare numirea.
Şi eu sunt surprins! Nu am crezut că interesul meu pentru această temă mă va conduce în situaţia de acum. Mă ocup de tema comunismului de câţiva ani buni, dar fără premeditare. Este o dovadă că Dumnezeu are simţul umorului...

„Regimul comunist nu a fost o metaforă“

Se poate vorbi despre o cultură a memoriei, dar despre politici ale memoriei e mai dificil. De pildă, în cazul torţionarului Vişinescu, demersurile s-au împotmolit la un moment dat în justiţie.
Bine, dar tot ce ţine de justiţie nu mai intră în atribuţiile IICCMER-ului. Noi doar sesizăm că ar exista o posibilă faptă penală. Iar ce se întâmplă după aceea nu mai este sarcina noastră.

Reiese, oricum, absenţa unui final concret în diversele procese ale trecutului recent. Ce trebuie să facă şi ce face Institutul?
Funcţia noastră este profund legată de viitorul acestei ţări. Suntem datori să demontăm două percepţii fundamental eronate. Prima se referă la faptul că regimul comunist a fost un fel de metaforă, că s-a întâmplat ceva, dar nu ştim exact ce. Noi trebui să arătăm, în special tinerilor, în ce constă caracterul criminal al comunismului. Mă refer la amintirea celor care au murit în puşcărie, care au înfundat câmpurile de muncă forţată, şi asta pentru a arăta că regimul comunist a creat suferinţă. Comunismul nu a ridicat doar blocuri, fabrici şi uzine, ci a creat multă, multă suferinţă, care nu stă în niciun raport cu relativele sale câştiguri. A doua, la nivelul justiţiei: trebuie să trecem, treptat, de la un concept al justiţiei materiale la unul al justiţiei imateriale. E limpede că în cazul lui Vişinescu, de pildă, avem o graniţă subţire. Poate, cândva, vom ajunge la o justiţie materială, adică să fie condamnaţi. Dar noi nu ne vom opri în pragul mormântului. Exercitarea dreptului la memorie este un act de justiţie.

„Va veni o vreme când nebunii vă vor spune vouă: «Nebunilor!»“

Cum vă luptaţi cu nostalgiile oamenilor pentru comunism?
Să ştiţi că nu sunt o specialitate românească. Credeţi că în estul Germaniei nu sunt destui „ostalgici“? Sunt şi acolo. Iar aceste nostalgii pot fi explicate prin anumite mecanisme psihologice. În primul rând, prin cel banal al fricii de nou. Tot timpul, între ceva nou, cum sunt tranziţia, pluralismul democratic, lupta concurenţială pentru beneficii, libertatea presei, şi ceva vechi, cum sunt siguranţa locului de muncă, salariul fix şi un apartament la bloc – chiar dacă se plătesc cu teroare, cu frică, cu foame –, omul va avea tendinţa de a alege varianta a doua. Va alege răul pe care-l ştie decât binele incert. Se mai adaugă la asta şi un fapt obiectiv – acela că avem foarte mulţi perdanţi ai tranziţiei. Vouă, pentru că sunteţi mai tineri, vi se pare firesc ca azi să lucraţi la un ziar, mâine la un altul şi nu vă daţi îndărăt să acceptaţi nişte provocări, chiar dacă nu ştiţi dacă sunt bune sau nu. Dar ce se întâmplă cu oamenii pe care comunismul i-a prins când aveau 40 de ani? Sunt oameni care şi-au încheiat perioada formativă şi care când se gândeau că, în sfârşit, vor trăi din rodul muncii lor, fabricile în care lucrau s-au închis. Pentru ei, fiecare an din traziţie a fost încă unul pierdut, pecetluind eşecul lor ca persoane şi generaţie. Un alt mecanism psihologic poate fi legat de faptul că oamenii privesc comunismul prin comparaţie. E ca şi cum răul ar fi rău prin comparaţie cu binele. Or, nu întâmplător o spune şi tradiţia teologică creştină: răul este absenţa binelui. Comunismul nu poate fi considerat rău prin comparaţie cu democraţia, cu liberalismul, cu statul de drept. Pentru că el nu a contestat acestea, ci a vrut pur şi simplu să le distrugă! Comunismul nu este o ofertă politică de îmbunătăţire, ci este totalitarism, adică o caricatură a totalităţii! Şi, din păcate, foarte multă lume refuză, tot ca reacţie psihologică, bilanţul înfricoşător al comunismului. Pare de necrezut că acest regim a produs peste 100 de milioane de victime în toată lumea.

„Neo-marxiştii noştri de mâna a şaptea“

Şi „Şcoala de la Frankfurt“ (n.r. – grup de filosofi neo-marxişti) e o modă.
„Şcoala de la Frankfurt“ care, între timp, s-a mai deşteptat şi a văzut exact care sunt lucrurile, trăind totuşi în mijlocul unei democraţii funcţionale, precum Germania postbelică. Jürgen Habermas a ajuns până într-acolo încât a revizuit fundamental raportul nu numai al marxismului cu democraţia, dar inclusiv raportul generic dintre raţiune şi religie. Deci, din punctul acesta de vedere, „Şcoala de la Frankfurt“ ar trebui să fie un model pentru neo-marxiştii noştri de mâna a şaptea care preiau din neo-marxismul european cea mai penibilă şi penală influenţă – aceea a unui tip de genul Slavoj Žižek şi Alain Badiou, care sunt cazuri de patologie clinică şi intelectuală.

Dacă putem învăţa de la o categorie umană a României post-comuniste este tocmai această sobrietate a deţinuţilor politici. Eu n-am cunoscut oameni mai senini şi mai calzi decât cei care au trecut prin infernul concentraţionar.

Justificarea ideologică a crimei practice

Aoleu!, o să vă vedeţi pe site-uri de extrema stângă.
Asta e, îmi pare foarte rău. N-am o problemă cu stânga propriu-zisă, ci am o problemă cu cei care, în virtutea unei idei, deformează realitatea. Or, mie, realitatea îmi spune foarte clar: că atât dreapta extremă, cât şi stânga extremă produc cadavre. Şi, câtă vreme oamenii din ambele extreme vor încerca să mă convingă că principiile lor sunt, de fapt, bune, dar că aplicarea lor este proastă, nu îi voi credita. Bun, putem să forţăm nota şi să spunem că şi Evanghelia este bună în esenţă, însă bisericile şi confesiunile creştine nu sunt tot timpul cele mai ilustrative exemple că aşa este. Numai că, atunci când într-un proiect politic, de extremă stânga sau extremă dreapta, crima este acceptată şi chiar încurajată, n-avem ce discuta! N-avem spaţiu de negociere. Eu sunt fundamental intolerant la ceea ce înseamnă justificarea ideologică a crimei. Cred că toată societatea ar trebui să aibă o asemenea intoleranţă. Aşa cum ar trebui să fim intoleranţi la rasism sau la orice formă de discriminare care pune sub semnul întrebării demnitatea persoanei pe care noi, în teologie, o fundamentăm biblic.

Radu Preda, Răzvan Bucuroiu, Cristian Tabără şi părintele Ciprian Negrean, la o dezbatere despre rolul comunicării în viaţa religioasă. FOTO: Arhivă personală

Sunt nişte „reguli“ de bun-simţ...
Sunt şi nu sunt de bun-simţ! Noi suntem în situaţia asta post-modernă, post-metafizică, post-normativă, post-valorică în care lucrurile de bun-simţ trebuie renegociate. Asta e lumea în care trăim. E o vorbă foarte interesantă, de prin secolele III-IV, din amintita pustie egipteană, pusă pe seama Sfântului Antonie cel Mare: „Va veni o vreme când nebunii vă vor spune vouă: «Nebunilor!»“. Se vor inversa rolurile. Noi avem victime documentate ale comunismului, dar mai avem destui care ne abuzează pe noi că le prezentăm. Or, la nivelul acesta de discuţie se pune o întrebare simplă: în ce măsură poţi discuta onest cu oameni care falsifică voit realitatea?

Pseudo-înflăcărările ne-au făcut mult rău în ultimii 25 de ani. România are nevoie de un plus de calm.

De ce-avem nevoie de Muzeul Comunismului

În ce stadiu este proiectul de înfiinţare a unui muzeu al comunismului?
Sper să se facă. Locaţia nu este unanim acceptată. Unii pledează pentru Jilava, alţii spun că ar trebui să fie în centrul Capitalei, la îndemâna comunităţii. În orice caz, dincolo de întrebarea „unde?“, există un consens că trebuie să se facă. Măcar la 25 de ani de la căderea comunismului!

Carevasăzică, provocarea e mai degrabă una birocratică?
E mai complexă. Să ne înţelegem: muzeul nu trebuie făcut pentru foştii deţinuţi politici, ci pentru viitorii beneficiari ai sacrificiului lor. Nu trebuie exagerată, dar nici minimalizată tema deţinuţilor politici. De aceea, deţinuţii politici au fost şi cei mai discreţi pe subiectul aceasta. N-au vrut să-şi construiacă monumente sieşi. Dacă putem învăţa ceva de la o categorie umană a României post-comuniste este tocmai această sobrietate a deţinuţilor politici. Sigur, cu excepţii. Dar pe cei pe care eu i-am cunoscut nu i-am văzut nici strângând din dinţi, nici jurând răzbunare, nici având ochii înceţoşaţi de mânie. Eu n-am cunoscut oameni mai senini şi mai calzi decât cei care au trecut prin infernul concentraţionar. Îmi doresc să regăsesc ceva din căldura aceea la oamenii din generaţia mea: în media, în politică, în viaţa academică sau chiar în viaţa religioasă. Pentru că România are nevoie de un plus de calm.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: