INTERVIU. Radu Preda: "Faptul că România mai este o ţară teafără se datorează credinţei religioase"
0
INTERVIU. Teologul Radu Preda răspunde mai multor întrebări delicate despre relaţia românilor cu Biserica Ortodoxă Română.
Pornim de la constatarea că societatea românească a ieşit din comunism mai divizată ca niciodată înainte. Încercăm să găsim răspunsul la „Ce ne mai uneşte?”. Toate sondajele de opinie realizate în ultimele două decenii au indicat cu încăpăţânare două posibile piste: credinţa şi patriotismul. Cum altfel se poate citi încrederea constantă învestită de români în biserică şi armată?
Avem, însă, un proiect de ţară sau doar identităţi imposibil de coagulat într-un efort comun? Văzând că, după integrarea în UE, nu mai există un proiect care să ne canalizeze energiile, ne punem câteva întrebări despre cum va arăta România în 2030.
Plecăm, deci, de la identităţi. Tema e fierbinte, mai ales că reent câteva organizaţii non-guvernamentale au solicitat public încetarea finanţării BOR de la bugetul de stat.
“Întrebările care urmează nu sunt neapărat ale noastre, ale unor jurnalişti către un teolog, ci poate mai mult ale publicului nostru. Vă întrebăm ce ştim că v-ar întreba şi alţii”, i-am spus teologului Radu Preda. Ne-a răspuns. Inclusiv la întrebarea despre profitul enorm făcut de BOR într-un an de criză: “Se pare că Biserica, generic vorbind, se gestionează mai bine decât o face statul în raport cu banul public. Un exemplu de management!”.
Citim în sondajele recente că tot mai mulţi tineri se declară atei. Va fi societatea viitorului una atee?
Pe de o parte, nu cred că trebuie să ne luăm doar după sondaje. Măcar şi pentru simplu fapt că dinamica unei comunităţi de credinţă nu poate fi surprinsă cu metode strict sociologice. Pe de altă parte, aceste date au menirea de a sugera anumite tendinţe pe care este bine să le luăm la cunoştinţă. În orice caz, BOR are nevoie în mod evident de o înnoire a dialogului dintre cler şi laicat, în general, şi de încurajarea tinerilor de a prelua din mers datele tradiţiei. La urma urmelor, nu ateismul, adică negarea religiei, este problema oricărei confesiuni, ci ignoranţa.
Care sunt cele mai mari pericole contemporane pentru un creştin?
Cum nimic nu este nou sub soare, ar fi riscant să afirmăm că, de pildă, creştinul de azi este mai “periclitat” decât cel de ieri, de acum câteva secole. Altfel spus, avem de-a face, pe parcursul istoriei bisericeşti, cu o constantă a provocărilor. Unele sunt mai puternice, la suprafaţa istoriei, altele mai subtile, consumându-se la nivel de conştiinţă. În ceea ce îl priveşte pe creştinul zilelor noastre, aş vedea cel puţin două provocări specifice: armonizarea etică a demnităţii umane cu posibilităţile tehnice (de la experimentele genetice la comunicare) şi consumismul.
Credeţi că Biserica înţelege concret care sunt aceste pericole? Există o provocare a urbanului pentru Biserică?
Provocarea este reală şi datează de la începuturile Bisericii. Să nu uităm că, în comparaţie cu Iudaismul sau Islamul, Creştinismul este o religie profund urbană. Primele comunităţi sunt la Ierusalim, Corint, Tesalonic, Roma, Alexandria sau Antiohia, adică în centrele cele mai mari şi mai importante ale Antichităţii târzii. Azi, la noi, urbanitatea credinţei, pentru a cita titlul unei cărţi a lui Teodor Baconsky, este din păcate insuficient analizată teologic, de unde şi lipsurile pastorale vizibile mai ales în acele parohii conduse de preoţi care nu pricep diferenţa “stilistică”.
Ce valori credeţi că sunt valide astăzi în România?
Am afirmat deja: faptul că România, în ciuda tranziţiei confuze, mai este o ţară teafără se datorează credinţei religioase. Or, credinţa este dacă nu creatoarea, cel puţin încurajează un set de valori: de la prietenie la familie şi de la respectul faţă de generaţiile anterioare la educaţie. Sigur, mai ales în ultimii ani, prin concursul “unei anumite părţi a presei”, au apărut şi pseudo-valorile: de la piţipoanca în căutare de milionar la fotbalistul care îşi permite orice, inclusiv să treacă pe roşu.
Ce viitor are Biserica într-un viitor tot mai desacralizat, aşa cum pare să vină din Occident?
Este pripită definiţia Occidentului ca parte desacralizată a Europei. Definiţia aceasta este cu atât mai puţin justă în cazul SUA. Asistăm de fapt, cel puţin de la 11 septembrie încoace, la articularea unei paradigme post-seculare, cum spun filosofii şi sociologii religiei, adică la revenirea pe scena publică a argumentului religios.
Rezistă Biserica într-o lume tot mai mică, globalizată? Cum poate Biserica să fie modernă fără să fie naţionalistă?
Globalizarea nu este altceva decât traducerea profană a vocaţiei universale a Bisericii. Aşadar, în plină globalizare, Biserica ar trebui să se simtă foarte bine. A doua întrebare este mai problematică.
De ce?
Pentru că modernitatea însăşi ne-a “cadorisit” cu naţionalismul eclesial, pandant al celui etnic, ingredient esenţial în lupta pentru emancipare şi dobândire a independenţei ca naţiune.
Biserica a făcut un profit enorm în ultimul an, în pofida crizei economice. Cum se explică?
Se pare că Biserica, generic vorbind, se gestionează mai bine decât o face statul în raport cu banul public. Un exemplu de management!
Cum se împacă misiunea socială a Bisericii cu toate formele de taxare pe care le practică Bisericile?
Pentru Biserică, acestea sunt surse de venituri. Asemeni timbrului judiciar sau a taxei auto, pentru stat. Din banii pe care îi obţine, Biserica susţine tot felul de proiecte de interes şi folos comunitar, contribuind uneori mai mult decât statul la coeziunea socială. Sigur, nu trebuie exagerat. Adică să transformăm lăcaşul de cult într-o bancă a depozitelor cu dobândă divină…
De Crăciun, copiii văd la televizor un Moş Crăciun, un individ gras şi cu barbă albă. De Paşte vine iepuraşul. E scos Hristos din ecuaţie, se transformă sărbătorile în ceva păgân, consumist?
Simbolismul religios traversează o perioadă ingrată. Cum spuneţi şi cum am spus-o şi eu mai sus, consumismul este la întrecere cu Creştinismul. Din păcate, răspunsul nostru nu este mereu convingător. Ar trebui ca Biserica să aibă un alt tip de mesaj public pe aceste teme, să încurajeze mai puţin consumul material şi să pledeze pentru un “consum” spiritual: să stăm mai mult unii cu alţii, să exersăm comuniunea.
Ce moştenire “spirituală” ne-a lăsat comunismul?
“Omul nou”, adică, vorba lui Ţuţea, omul care nu ştie de unde vine şi încotro merge. Este, cum se exprima Patapievici, “omul recent”, cel fără istorie, fără tradiţie, dar şi fară prezent sau viitor. Pe scurt, un om dezorientat, frustrat, pus doar pe căpătuială, superficial, dezarmat complet în faţa marilor întrebări ale vieţii, uşor manipulabil, visceral, egoist şi încruntat.
Cum vedeţi conflictul dintre comunişti şi anticomunişti după 1990?
Este un capitol deosebit de important în istoria intelectuală a României. Cum ne arată şi ultimele luni din politica de la Bucureşti, mentalitatea comunistă, care se traduce în fapte pe măsură, nu a dispărut, ci doar s-a camuflat. Faptul că la mai bine de două decenii de la căderea politică a comunismului mai sunt posibile atacuri grosolane la ordinea de drept, de la revocarea Avocatului Poporului la tentativa de politizare a CNA, ne arată că polemica dintre (neo)comunişti şi anticomunişti nu este una pur retorică. Dimpotrivă. Are o miză reală: despărţirea în cele din urmă a României de reflexele totalitare, impuse de data aceasta, iată, nu cu tancurile, ci cu majorităţi parlamentare.
Ce părere aveţi despre politicienii aceştia care se folosesc de Dumnezeu în campania electorală?
Sunt fără Dumnezeu! Cine nu a înţeles că Dumnezeu nu este agent electoral, înseamnă că nu ştie cine este El.
Sunteţi intelectual, cadru universitar. Care este condiţia intelectualului în România de astăzi?
Mizerabilă. În România, este mult mai rentabil să fii meşter decât maestru, formator de oameni. Nu ai biblioteci bune, nu ai condiţii civilizate de lucru , nu ai motivaţie financiară. În plus, în ceea ce priveşte mediul universitar, este dezarmantă calitatea din ce în ce mai slabă a studenţilor, dovadă că în amonte, în învăţământul preuniversitar, ceva nu este în regulă.
Cum vedeţi România anului 2030?
Aş dori să avem o ţară nu doar postcomunistă, ci şi democratică; nu doar post-totalitară, ci şi cu un plus de cultură a libertăţii şi a dialogului; nu doar membră a UE, ci o voce în Europa. O ţară în care omul să fie în centrul politicilor, în care sistemele, de la cel educaţional la cel de sănătate, să servească, nu să fie servite.
MARUL DISCORDIEI
Societate civilă vrea bugetul bisericii pentru educaţie şi sănătate
Pe 5 februarie, 24 de organizaţii neguvernamentale au semnat o scrisoare deschisă adresată Parlamentului, primului ministru, şefului Reprezentanţei Comisiei Europene, şefului misiunii FMI şi directorului biroului Băncii Mondiale în Romania, prin care care solicitau parlamentarilor să oprească finanţarea bisericilor din bani publici. Semnatarii scrisorii cereau, de asemenea, redirecţionarea banilor respectivi către bugetele alocate educaţiei, cercetării şi sănătăţii. Potrivit proiectului de buget al anului 2013, votat de Parlament săptămâna trecută, Biserica Ortodoxă Română (BOR) primeşte 540 de milioane de euro, adică 0,4% din produsul intern brut (PIB). Organizaţiile care cer retragere acestei finanţări susţin, ca argument în solicitarea lor, că nivelul datoriilor statului la plata medicamentelor este de 0,3% din PIB.
Asociaţia Secular Umanistă din România (ASUR), care se numără printre semnatarii scrisorii şi care a contestat de mai multe ori în trecut veniturile BOR, susţine că Patriarhia Română beneficiază, pe lângă cei 0,4% din PIB, de scutiri de la plata taxelor şi impozitelor pentru toate activităţile economico-financiare desfăşurate.
Astfel, toate sumele prin care românii achită diversele servicii şi produse oferite de BOR rămân strict în posesia acesteia, nefiind transferată nicio sumă către bugetul de stat pentru activităţile desfăşurate, potrivit ASUR. De asemenea, Biserica Română, cel mai mare proprietar de terenuri din România, după statul român, este scutită de la plata taxelor şi impozitelor aferente acestora.
Efectul secularizării averilor bisericii
Patriarhia a reacţionat la demersul celor de 24 de ONG-uri printr-un comunicat de presă în care explică: “Statul român nu plăteşte integral salariile personalului clerical şi neclerical, ci asigură doar o contribuţie de aproximativ 60% la salariile acestora. Restul salariilor (comparabile cu cele ale profesorilor din Învăţământul preuniversitar), impozitele, asigurările de sănătate şi contribuţiile sociale sunt plătite din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti”.
Mai departe, explicaţia clericală pentru suma pe care BOR o primeşte de la buget vine pe turnantă istorică: “Această situaţie este consecinţa secularizării averilor bisericeşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, atunci când Biserica a fost deposedată de sursele de întreţinere, iar Statul român şi-a luat angajamentul de a sprijini de la bugetul public salarizarea personalului deservent şi întreţinerea lăcaşurilor de cult”.
Patriarhia Română a înregistrat un profit net de aproape 28 milioane de lei, la venituri totale de peste 87 de milioane de lei, în 2011. Prin comparaţie, McDonald's România a avut in acelasi an un profit brut de 22 de milioane de lei.
Acest articol face parte din campania "Ce facem cu România", derulată în colaboare cu platforma media independentă "România de la zero".
Se încarcă comentariile...
