INTERVIU Poeta pentru care ţara este foarte importantă

Ovidiu Lipan Ţăndărică în dialog cu poeta şi jurnalista Vali Zăvoianu

Ce ne poate atrage atenţia, la un conaţional? Tipul propriu de discurs. Modul în care nu doar transmite convingerile sale. Ci şi liniştea interioară, bucuria renaşterii spirituale, după ce a ajuns la limanul dorit în vreme de furtună sufletească. O astfel de româncă este poeta care vorbeşte de Transilvania şi Basarabia cu argumentele unei învingătoare.

Patria din suflet - iată sintagma coagulantă a unui areal electronic ce reuneşte internauţi interesaţi de complementarităţile existente între europenii ce trăiesc pe cele două maluri ale Milcovului de azi – Prutul podurilor de flori devenite duioase amintiri.

O voce aparte, în contextul menţionat, este o poetă şi publicistă cu existenţa marcată de convingeri şi experienţe puternice. Aşa s-a născut acest dialog cu compatrioata Vali Zăvoianu, care trăieşte acum în Transilvania.

„Nu se poate, să nu se poată.”

O româncă hotărâtă – aşa aş sintetiza parcursul vieţii dumneavoastră. Mă înşel?

Vorbesc rar despre viaţa mea. Când trebuie să o fac, îmi vin în minte cuvintele părintelui Arsenie Boca: „Nu se poate, să nu se poată.”

Îmi trăiesc viaţa după filosofii simple şi chiar dacă nu mi-a fost deloc uşor până acum, tocmai acest fapt m-a ajutat să evoluez psihic, mental, afectiv, spiritual.

M-a ajutat mult şi profesia mea; să mă cunosc, să mă apropii de semeni, să mă ridic după fiecare lovitură primită de la viaţă. A fost ca o compensare faptul că am reuşit să fac ceea ce îmi place, profesional cred că am ales exact ceea ce trebuia.

Schimbările pe care le-am tot trăit, deşi poate părea paradoxal - m-au ajutat să dezvolt o latură pe care la maturitate am conştientizat-o, statornicia. Fie că e vorba de educaţia primită de la părinţii şi bunicii mei, fie că e vorba de principii, de prieteni, am în plămadă statornicia. Dovadă că împlinesc curând 20 de ani de prietenie cu o fiinţă extraordinară, Violeta. Poate că am avut nevoie de această statornicie interioară, ca să echilibrez toate schimbările din viaţa mea.

O relaţie specială cu poezia

O schimbare majoră fiind plecarea din ţară. Nu v-a fost frică? Mai ales că eraţi deja mamă. Şi aţi decis să vă însoţească şi copilul.

Frică? Admir mult samuraii. Spiritul lor de dreptate, puterea de sacrificiu pentru o cauză nobilă, sfinţenia cu care şi-au respectat şi păstrat cultura, disciplina lor, bătăliile duse până la capăt fară teamă, respectul faţă de rădăcini şi modele, neînfricarea în faţa vieţii, toate la un loc sunt parte din sufletul meu.

Că am devenit mamă m-a marcat poate cel mai mult în decursul existenţei. Totdeauna mă gândesc că fiul meu trebuie să aibă ce învăţa de la mine, să fie mândru de mine, să aibă un model. Asta a fost şi este ca un motor pentru mine.

Viaţa? M-a purtat prin multe locuri, inclusiv în afara ţării. Unul dintre ele este Spania, unde am locuit timp de aproape doi ani; acolo am ajuns să realizez că ţara mea este foarte importantă pentru mine, acolo am învăţat să îmi preţuiesc rădăcinile şi acolo am trăit dorul. Dorul de ţară, dorul de acasă.

Am învăţat să am mai multă încredere în forţele proprii şi pentru prima dată mi-am publicat poeziile. Am o relaţie specială cu poezia - fereastra trăirilor mele. E un drum pe care am simţit că trebuie să păşesc şi care mă arată lumii aşa cum sunt.

Poeziile dumneavoastră atrag mulţi internauţi. Ce a urmat?

După ce mi-am publicat poeziile în arealul electronic, acestea au fost preluate şi în reviste literare din ţară şi diaspora, precum„Armonia” SUA, „Aşii Români” şi „ Pro Diaspora” Germania, „Oglinda literară”, Confluenţe Româneşti”, „Totpal”, „Armonii culturale”, „Cetatea lui Bucur” România. Poemele mele au fost integrate în trei antologii de poezie.Una fiind „Antologia universală a poeziei româneşti contemporane - Meridiane Lirice 2012” - Armonii culturale. Am bucuria ca multe dintre poezii să fie recitate la emisiuni culturale ale unor posturi de radio. Tot poezia m-a apropiat de oameni speciali din lumea folk-ului şi cea literară.

Vorbind spaniola şi engleza şi iubind atât de mult poezia, s-au ivit diverse ocazii ca să traduc poezie. Roadele acestei activităţi s-au concretizat recent, colaborând la un volum de autor, bilingv (român/spaniol) - lansat cu succes la Târgul de carte Gaudeamus-Bucureşti. Curând va apărea o altă antologie de poezie la care am colaborat cu traduceri.

Pe când un volum propriu?

Da. Este timpul. Va fi o bucurie să cuprind în paginile unei cărţi lumea şi viaţa aşa cum le simt eu.

Dragostea pentru scris s-a materializat în ultimul an şi altfel, în articole. Aşa am ajuns să colaborez la publicaţii culturale, sociale, să fiu redactor al unui ziar, să realizez interviuri.

Oameni dăruiţi cu har

Mulţi români nu mai revin în patrie. Aţi fost excepţia de la regulă?

Revenirea în ţară, în primăvara anului trecut, mi-a luminat viaţa aşa cum nu am sperat că se va putea. Am ales să locuiesc în inima ţării, la Codlea, un orăşel cu o istorie şi un parfum speciale.

Aici, în centrul ţării, am cunoscut România altfel decât înainte, am descoperit oameni talentaţi, dăruiţi cu har, mi-am făcut prieteni deosebiţi.

Dacă tot locuiţi în inima României, ce opinie aveţi despre cei ce agită unele spirite, în apropiere, cu himera unei autonomii anti-constituţionale? Întreb asta deoarece aţi trăit în Spania, unde au fost tendinţe autonomiste în unele provincii ale statului unitar spaniol.

Da, în Catalunia de exemplu încă există foarte mulţi adepţi ai autonomiei şi i-am ascultat cu atenţie, am vrut să înţeleg ce anume îi motivează, istoric vorbind. Am locuit acolo timp de trei luni şi am văzut cum convingerile despre autonomie le au foarte mulţi dintre oamenii de rând. Dar dacă aş face un paralelism cu situaţia de la noi nu aş găsi prea multe puncte comune. Deoarece cei ce agită spiritele aici la noi nu au un fundament istoric, au probabil interese şi atât. Şi ceea ce clamează ei nu are legătură cu realitatea omului de rând. Eu vorbesc din prisma omului din a cărui familie fac parte acum români de origine maghiară. Aceia care vehiculează himera autonomiei nu trec şi nu vor trece mai departe de cercurile lor, oamenii de rând nu susţin aşa ceva. Cam la fiecare alegeri sunt câţiva agitatori care produc aceste idei autonomiste, de fiecare dată cu şanse zero de reuşită; şi tot de fiecare dată nu fac decât să se îndepărteze de omul de rând. Personal cred că ei duc o politică păguboasă şi sunt rupţi de realitate, sau o reneagă.

Aţi reuşit interviuri inedite şi cu scriitori din cel de-Al Doilea Stat Românesc. Ce anume vă motivează interesul pentru sprijinirea forţelor unioniste?

Când aveam 20 de ani l-am întâlnit pentru prima dată pe bunicul fostului meu soţ. În prima săptămână petrecută în casa lui, la Darabani, în judeţul Botoşani, mi-a arătat o istorie a României pe care eu nu o cunoşteam, nu aşa cum mi-a povestit-o el. Se trăgea de pe lângă Briceni, Republica Moldova. Era un român cum nu am mai întâlnit, povestirile sale despre război, despre lagărul unde a stat prizonier mai mulţi ani, despre viaţa lui de dinainte şi după război şi lacrimile lui mi-au rămas întipărite. Abia atunci, la 20 de ani, am perceput ţara altfel, a fost o lecţie de istorie.  Pentru mine ţara nu are graniţă la Prut. Eu o simt şi o văd în graniţele ei fireşti, poate de aceea şi dorinţa mea de a cunoaşte românii de dincolo de Prut.

Internetul m-a apropiat din fericire de mai mulţi oameni deosebiţi care trăiesc în cel de-Al Doilea Stat Românesc, toţi din arealul scriitoricesc. Am avut onoarea ca ei să îmi acorde interviuri şi voi continua să le fac auzită vocea, pentru că sunt români care au multe de spus, nu doar legat de viaţa literară, ci şi de tot ce înseamnă românism şi valorile neamului nostru. Nu mi-am propus să sprijin forţele unioniste, a venit de la sine, fac ceea ce simt că trebuie să facă un român.

Pe acoperişul lumii

Revenind la bucuria restabilirii în România, ce oameni au generat-o?

Unul dintre aceştia este Irina, o fiinţă specială de care m-am apropiat mult, în a cărei casă mă simt ca acasă. Pensiunea din Buşteni, unde locuieşte ea, a devenit un loc aparte nu doar pentru mine, sunt mulţi cei care simt la fel. E o oază de linişte acolo, o entitate cu viaţă proprie, care respiră emoţii pozitive şi aproape un loc de pelerinaj, dacă îl pot numi aşa. Acolo am avut bucuria să îl cunosc şi pe Stelian Maria, cant-autorul folk, poetul, omul, românul stabilit în Suedia pe care îl voi sprijini cu tot ce pot în organizarea, anul acesta, a unui festival de folk şi poezie românească, în judeţul Alba, într-un peisaj montan superb.

Cu Irina am păşit toamna trecută „pe acoperişul lumii”, la Crucea Caraiman, după un drum pe munte pe care mi l-am dorit de foarte multă vreme. M-am simţit aproape de Dumnezeu acolo, energia pe care locurile acelea, muntele, o degaja, este uimitoare. Mi-aş dori ca toţi oamenii să trăiască asemenea experienţe. Am învăţat că muntele nu înseamnă neapărat solitudine. Muntele mă atrage, mă îmbogăţeşte sufleteşte.

Centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi

Este un nou sens dat acum vieţii?

În tot ce fac, caut să dau sens vieţii. Să iubesc, să dăruiesc, să primesc cum pot mai bine tot ce viaţa îmi dă şi să îmi ajut semenii.

Cel mai provocator proiect al momentului actual?

M-am implicat într-o fundaţie umanitară, al cărei proiect de început va fi un centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi, unul dintre grupurile ţintă al activităţii fiind copiii cu autism. Sper să se concretizeze anul acesta proiectul, chiar dacă volumul de muncă ce ne aşteaptă este imens. E frustrant şi dureros că tocmai aceste aşezăminte, de care este atât de mare nevoie, mai ales că sunt non-profit, sunt atât de greu de materializat; fondurile se accesează extrem de greu sau deloc, birocraţia este foarte mare, piedici la tot pasul. Pentru mulţi, noţiunea de voluntariat, donaţie, nu există. Din fericire nu e o situaţie generală. Am speranţa că proiectul în care m-am implicat va dovedi contrariul şi vom găsi destui oameni care să sprijine beneficiarii acestui centru.