“Dacă ar fi mai puţini imbecili, n-ar mai fi electorat”

 

- Mă frământă de mult o întrebare: după 1989, cine a dinamitat tot ce era bun în sistemul de învăţământ şi în cel de sănătate? De ce sunt cele două domenii ţinute pe loc, cu un cinism îngrozitor?

- Nu cred că democraţia e de vină. Nevoia de propagandă. Să dai drumul la lozinci după fiecare cuvânt, după fiecare două cuvinte... De ce?! A ieşit o nouă prostie. Au introdus-o nemţii, adică protestanţii: cultul muncii. Foarte rău. E o plictiseală de moarte. În limba română veche, cultul muncii însemna tortură. Altceva e lucrul. Eu nu am muncit în viaţă. Dar am lucrat. Când am fost la puşcărie, când mă puneau la muncă silnică (tot cu mijloacele adecvate, care sunt aceleaşi, simple, de mii de ani), mă prefăceam că muncesc. Nu munceam fiindcă îmi era imposibil. Era un fel de respingere fizică a ceea ce se cheamă muncă. Îmi place să lucrez doar dacă ceva mă interesează. Omul care munceşte nu lucrează, căci pe el nu-l interesează nimic. Şi cultul muncii, care s-a extins pe întreaga planetă, a distrus respectul pentru sfinţenia lucrurilor importante. Au distrus cultul femeii, farmecul care este femeia în lume: “Deh, o maşină de f...t!”. A apărut această tâmpenie îngrozitoare, din care s-au topit toate reperele. Şi, mai ales, bănuiala de ticăloşie adusă celui inteligent. Să te fereşti de cel inteligent, fiindcă cine ştie ce-ţi coace. Prostul coace, domnule, nu deşteptul!

- Dacă a fost premeditată, distrugerea învăţământului aduce a genocid. A fost amorsată o bombă cu efect întârziat.

- Cred că a fost premeditată. Că prea funcţionează! Arată a fi numai o simplă idioţie. Dar idioţia e multiplă, nu majoritară. Dacă idioţia ar fi prezentă în majoritatea cazurilor, ar fi un dezastru fără leac. Deci nu e asta. Dar prostia este generalizată. Se respectă foarte mult prostia! Omul prost imprimă respect. E prost? Da, însă munceşte. Dar cum să nu muncească dacă-i prost? Remarcă dumneata cu câtă antipatie este privit omul care ştie carte! Perfid! Ticălos! Aha! Are el un plan diabolic! Înainte vreme, omul prost era chiar simpatic. Nu i se dăduse atâta nas, nu i se cântase atât în strună, nu fusese invocat în discursurile electorale. Dar nu există azi altă cale de a aduce la putere o formaţiune politică decât cerându-i prostului votul. Adică părerea celor mai mulţi, deci a celor mai proşti. Ăia să hotărască! Electoratul! Păi cine-i electoratul? O grămadă de imbecili! Dacă ar fi mai puţini imbecili în electorat, n-ar mai fi electorat. Mulţi oameni votează după cum le vine. După poftă. Cred că ei n-ar vota de preferinţă cu imbecilii. Dar omul prost căruia i se dă dreptul de vot îi preferă matematic pe imbecili. Ma-te-ma-tic!

- Iar omul deştept îşi spune: votul meu face cât votul prostului.

- Da. Aşa e. Voi împlini 86 de ani.

- Mulţi înainte!

- Eh, mă rog. Nu vreau să mor aşa repede, ca să nu mă despart de ai mei. Dar asta tot o să aibă loc curând. Nu asta e important. Ci să ai sentimentul că ai trăit cu folos. Nu cu un folos calculabil şi evaluabil. Cu folos pentru bucuria ta! Pe noi ne-au învăţat proştii şi o proastă înţelegere a creştinismului. Ca fiind neprins de plăceri. Să suferim, ca să ne mântuim. Păi singurul lucru bun este plăcerea absolută! Dispreţuim plăcerea şi iubim virtutea? Care virtute? Ipocrizia şi falsităţile! De pildă, puşcăria a fost o experienţă ce i-a tâmpit pe mulţi care s-au crezut eroi. Aia a fost doar o chestie neplăcută. Dacă aveai destulă mine, o fentai cu ce puteai: cu umor, cu bancuri, cu găsirea unor imagini frumoase chiar în mizeria în care te aflai. Mi-aduc aminte, eram la penitenciarul Salcea, din Balta Brăilei. Şi se făcea numărul. Adică numărătoarea, să se constate dacă n-a fugit cineva. O făceau greu, fiindcă erau neşcoliţi. Adeseori nu le ieşea. O luau de la capăt. Numărau la infinit. În timpul ăsta, eu mă uitam prin lumina dimineţii, care uneori se schimba, la nişte peisaje superbe. Domnule, era în acea mizerie îngrozitoare imaginea splendorii posibile! Dacă aveai perspicacitatea s-o descoperi...

- În puşcărie v-aţi sprijinit de limba română, de Dumnezeu. Cum s-a întâmplat şi cu Steinhard.

- Sigur că da. Numai aşa poţi rămâne nemutilat sufleteşte. Doar dacă eşti capabil de aceste replici interioare. Vorbeai despre limba română. Uite azi în ce hal a ajuns! Mă uit prin gazete la anglofonia românească promptă, indecentă şi incorectă în care gargarisesc gazetarii. Topul cutare! Ce top?! Sunteţi în top! Eu sunt în top, într-adevăr, dar acesta n-are top! Domnilor, să ciocnim! Vă mulţumesc foarte mult că mi-aţi dat atâta atenţie!

 

“Mai multă încredere am într-un terorist decât într-un ideolog!”

 

- Noi vă mulţumim că ne-aţi făcut onoarea să ne primiţi cu colindul.

- V-am cunoscut din felul în care aţi administrat interviul acela. Îmi place că e obraznic. Îmi place că fac pe vehementul, pe furiosul. Puţin îmi pasă! Când faci pe vehementul, poţi să spui şi adevăruri sfidătoare. Cât mai vehement! Sunt foarte mândru că eu (nu ştiu dacă mai e cineva, poate că da, trebuie să mai fie şi alţii!) am constatat că această Uniune Europeană e o porcărie, un rahat! Cum să intrăm noi în Europa, când suntem acolo de mii de ani? Şi când România se chema Cumania, tot noi eram!

- Nimeni nu ne-a spus răspicat şi care-s costurile integrării.

- Am încredere în civilizaţia şi în cultura occidentală. Eu şi toţi ai mei eram, vorba aia, bonjurişti. Franţuziţi. Pe vremea aia, limba franceză a reprezentat şi pentru ruşi încă o limbă, lângă cea maternă, de la care au aflat ce înseamnă miracolul limbilor. Frumuseţea asta în care se exprimă gândul. Aşa ne-am putut păstra. Acum nu se mai iubeşte chestia asta. Limba română este batjocorită de cei care nu au vrut să o înveţe ca lumea, care chiuleau de la şcoală, cei care nu-l citeau nici pe Odobescu, nici pe Caragiale, nu citeau nimic. Fiindcă lectura e considerată o preocupare neruşinată: “Da’ ce tu stai să citeşti, în loc să munceşti?!”. Aşa am ajuns să fim conduşi de mincinoşii ăştia care se declară oameni muncitori! Nişte mincinoşi! Tot chiulangii au rămas. Acum, la bătrâneţe, am un nepoţel de 11 ani. Şi ştiu atât de precis că o să trăiască într-o lume unde domină prostia, deci răutatea, deci dorinţa de a face răul, deci ciuda împotriva celui deştept, oroarea de cei buni. Uite ce-i acuma! De pildă, imbecilul ăsta de George W. Bush s-a dus în Afganistan ca să sancţioneze atentatul contra celor două turnuri World Trade Center. Şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu modelul american, “the american way of life”, după care se entuziasmează toţi imbecilii din Europa. America nu-i asta! America e profundă, plină de oameni deştepţi, cultivaţi şi talentaţi. Mari scriitori! Mari poeţi! Extraordinari artişti! Aceştia nu trăiesc după modelul de viaţă american! Doar yankeii o fac. Puşlamalele de felul lui Clinton şi madam...gâsca aia bătrână...cum o cheamă.....Madeleine Albright. Care vine să-i înveţe pe europeni cum sunt. Iar noi credem în acest ideal american, care n-are nimic comun cu adevărata Americă. Şi idiotul de Bush s-a dus în Afganistan cu “american way of life” să-i pedepsească pe cei care au atentat. Iată o fotografie. Uitaţi-vă cum arată Bush în Congresul american, când a declarat războiul împotriva terorismului! Iată şi fotografia lui Ben Laden. Păi, se vede cât colo că Ben Laden e un om de o mare fineţe, de o mare disticţie, de o mare eleganţă! Bush e un idiot bocciu, cu anumite mutre de puşlama simpatică bătrână. Ăsta reprezintă astăzi Occidentul împotriva terorismului răsăritean! Altă prostie: terorismul. Ce este un terorist? Un terorist este un patriot care nu are mijoacele de a se opune opresiunii şi căruia i se refuză drepturile războiului. Dacă este prins că poartă o armă, este împuşcat pe loc. Celui ocupat de un străin nu i se recunoaşte dreptul la război. Şi i se spune terorist. în Franţa, în timpul Revoluţiei, a fost la fel. În timpul ocupaţiei germane din Rusia, partizanii erau terorişti. Teroristul este un patriot care-şi pune viaţa în saramură pentru că nu mai poate suporta minciuna şi opresiunea. Razboiul contra terorismului. Asta este ideea domnului Bush şi a altor cretini. Văd că prinde şi la noi. Mai multă încredere am într-un terorist decât într-un ideolog! Ideologul umblă cu gargara şi cu cioara vopsită, teroristul suduie fiindcă nu mai suportă minciunile.

- Periculoasă e şi ideea loviturilor preventive.

- Ăsta e terorismul! Ce chestie! O neruşinare şi o dobitocie!

 

“Ce minunat lucru să dai de-un om deştept, cu care poţi să pălăvrăgeşti!”

 

- La mulţi ani, domnule Paleologu şi, totuşi, să nu ne piară speranţa! (ciocnim)

- La mulţi ani! Eu ştiu că nu mai apuc. Am totuşi o speranţă. Cunosc, prin fiul meu, foarte mulţi tineri. Tineri care n-au apucat epoca de înspăimântare. Adică generaţia laşilor. Cărora nu le fac nici un proces. Trebuiau să fie laşi, pentru a supravieţui. Au trăit cu frica-n sân, au răspândit frica jur-împrejur, “ssssst, să nu discuţi cutare, să nu asculţi Europa Liberă”..... S-a creat o mentalitate înspăimântată şi laşă. Iar copiii au crescut cu morbul laşităţii. Ăştia mici,  veniţi mai târziu, n-au apucat asta. Sunt o serie de băieţi buni, de 21, 23, 30 de ani, foarte deştepţi, foarte informaţi, foarte citiţi. Ei reprezintă o speranţă enormă pentru mine. Nu ştiu dacă sunt destui. Asta e problema.

- O generaţie dezinvoltă...

- Este, nu-i aşa? Ceauşescu a favorizat şi a atras pe toţi cretinii care au văzut în el o cale să se pricopsească, că oricum nu aveau altă şansă. Cu toate acestea, în timpul lui era posibil să creşti undeva un ins responsabil, care să nu fie un prost. N-am avut bani atunci, nici averi. Mi se luaseră. Acuma mi s-a dat înapoi o bună parte, însă foarte puţin. Totuşi vedeai oameni cu mutre omeneşti, găseai o societate cu doamne politicoase, bărbaţi eleganţi, care ştiau să converseze interesant. Acuma toţi par tâmpiţi! Chiar şi cei care nu sunt! N-au cum să fie altfel dacă n-au avut parteneri de dialog. Dar poate că nu-i un neam tâmpit ireparabil. Ne-om recupera, cine ştie? Eu nu mai apuc asta, în nici un caz. Poate alţii, mai tineri. Ce minunat lucru să dai de-un om deştept cu care poţi să pălăvrăgeşti! Şi ce pedeapsă să dai de-un dobitoc care te-ntristează cu lucruri serioase.

- Mă uit la feţele oamenilor de pe stradă. Sunt posace, prăbuşite în ele însele. Nu mai surâde nimeni în ţara asta.

- Chiar ei parcă sunt căzuţi înăuntrul lor. Au nişte trupuri cu sufletele căzute la nivelul burţii. Dacă s-ar întâmpla doar la noi, ar fi foarte grav. Dar în raport cu Universul ar fi un simplu necaz. Dar e peste tot aşa. N-am fost în America decât o dată. Şi atunci în America Latină, cred că în Cuba. Nu ştiu cum e viaţa americană în realitate. Fiu-meu a fost şi-mi mai povestea. Însă ştiu că imaginea americanului în vestul Europei este o figură de imbecil şi de mitocan. Asta e modelul. N-o fi numai ăsta, dar ăsta e dominant. Omului contemporan îi place mitocanul şi dobitocul. Este idealul. Uite ce model perfect! Utilizabil în serie, îl poţi fabrica la stand!

- Şi cu un suflet de plastic, care se spală uşor.

- Ha, ha, absolut! Când spui dumneata că scoţi cartea?

- Negreşit anul ce vine.

- Unde o dai la citit?

- Cu ajutorul lui Titu, sper să găsesc o editură bună.

 

“Deci, ştii să te bărbiereşti…”

 

-  Iertaţi-mă că nu vă mai conduc. Pe dumneata cine te-a tuns Titule?

- Soţia mea. Ea mă tunde, ea mă bărbiereşte.

- Nu te bărbiereşti singur?!

- Nu. Ea vrea să mă bărbierească.

- A, dar te bărbiereai singur înainte. Deci ştii să te bărbiereşti!

- Ştiu.

- Şi de ce o laşi să te bărbierească, domnule?

- Păi, dacă ea vrea aşa...

- Trebuie să iubim femeile noastre cu tandreţe, dar să nu le facem toate capriciile. La mulţi ani!

 

( Era pentru ultima dată când Maestrul şi discipolul îşi strângeau mâinile)

 

(Interviu publicat integral în volumul „Destine fără noi”, apărut la editura „Badea”, în 1996. Fotografii de Constantin Ciocan)