„Iartă la el, bre, că e lege al tău!“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gala Galaction pe numele său adevărat, Grigore Pişculescu, este traducătorul Bibliei în limba română
Gala Galaction pe numele său adevărat, Grigore Pişculescu, este traducătorul Bibliei în limba română

La şcoală, copiii îşi fac despre Dumnezeu o idee greşită şi parţială: în sufletul lor se încuibează frica de un Dumnezeu nemilostiv, care pedepseşte totdeauna şi nu iartă niciodată.

Antropologul şi economistul american David Graeber a publicat nu demult o carte intitulată „Datoria. 5000 de ani de istorie“. E vorba de toate felurile de datorii din istorie: morale, economice, religioase, inclusiv acele datorii pe care mitologiile le consideră primordiale, faţă de divinităţi, de Dumnezeu sau de natură. Teza principală a cărţii este că, în majoritatea cazurilor, datoria nu e socotită sacră şi că, la un moment dat, Dumnezeu o şterge din catastiful său. Acesta ar fi, în opinia autorului, sensul creştin al Învierii de Apoi: eliberarea de consecinţele datoriei omului faţă de Dumnezeu. O lege datând din vremea lui Moise stipula iertarea datoriilor la fiecare şapte ani şi eliberarea din sclavia pricinuită de ele a tuturor datornicilor. Literatura înfăţişează de obicei cazuri opuse, în care datornicii nu sunt iertaţi sau în care preţul nu poate fi plătit.

„Neguţătorul din Veneţia“, piesa lui Shakespeare, e bine cunoscută.  Gala Galaction are o nuvelă teribilă, „Lângă apa Vodislavei“, în care un cioban umilit de cojocarul satului se răzbună dându-l pe mâna unui turc. Deşi turcul îi oferă jumătate din banii cojocarului, ciobanul îi vrea capul. „Iartă la el, bre, că e lege al tău!“, insistă turcul. „Nu-l iert, boierule!“, încheie ciobanul socoteala cu cel care îl umilise. „Şi turcul îi aruncă ciobanului în piept ispaşa udă şi bolborositoare“. În multe astfel de exemple, avem de-a face cu un Dumnezeu care nu iartă. Un Dumnezeu pedepsitor, nu unul iertător de păcate. Graeber e de părere că păcatul e forma religioasă a datoriei faţă de Dumnezeu.

Idei inoculate la şcoală

gala galaction

Cele de mai sus mi-au amintit câteva lucruri de pe la noi. O să vedeţi imediat legătura. Când s-a votat prima formă a Legii Învăţământului, la mijlocul anilor 1990, eram în Senat. Am atras atenţia asupra consecinţelor introducerii religiei în şcoală ca formă de cult şi nu ca istorie a Bisericii. Neexistând posibilitatea, în cele mai multe locuri, de a forma clase de elevi pentru fiecare cult, dat fiind numărul redus de catolici, greco-catolici sau protestanţi, spre a rămâne la cultele principale din România, consecinţa Legii va fi, am spus, că toate clasele vor studia religia ortodoxă, ispita transformării studiului în prozelitism fiind greu de evitat. Preoţii-profesori  vor profita să tragă spuza pe turta ortodoxă, Doamne, iartă-mă! Sunt eu însumi ortodox, dar convins de dreptatea articolului din Constituţie care interzice prozelitismul, de orice fel, în şcoală. Singurul mod de a-l evita ar fi studiul istoriei Bisericii în general.

Observaţia mea n-a fost reţinută şi, din nefericire, orele de religie au devenit ocazii de a-i învăţa pe elevi că singura tradiţie validă este aceea ortodoxă. Ceea ce i-a pus şi îi pune în continuare pe elevii de alt cult în conflict cu părinţii. Şi, la urmă, îi determină pe unii să aleagă orele de educaţie civică, pe care Legea le propune ca alternativă. Însă doar la liceu. La primară şi la colegiu, elevii continuă să înveţe că doar ortodoxia le oferă răspunsuri corecte la întrebările lor referitoare, între altele, la datoriile  omului faţă de Dumnezeu.Şi încă: faţă de un Dumnezeu care nu iartă, ci pedepseşte.

Dacă minţi, Dumnezeu are grijă să-ţi taie limba spurcată. Dacă te sui pe scară în pomul vecinului ca să furi mere, Dumnezeu te pedepseşte trăgându-ţi scara de sub picioare.

Pedepse teribile

Răsfoiţi manualele de religie pentru clasele mici şi veţi constata că majoritatea exemplelor recomandate elevilor între 9 şi 12 ani se referă la pedepse. Dacă minţi, Dumnezeu are grijă să-ţi taie limba spurcată. Dacă te sui pe scară în pomul vecinului ca să furi mere, Dumnezeu te pedepseşte trăgându-ţi scara de sub picioare. (Unde eşti tu, Creangă, cu mătuşa Mărioara cu tot? Vă daţi seama cum vor citi copii pasajul din „Amintiri“, dacă au apucat să afle cum le rupe Dumnezeu piciorul celor care fură mere? Şi cum vor citi mai târziu literatura printr-o astfel de prismă?). Şi altele, aşijderea. Noroc cu vârsta copiilor.

Vă închipuiţi despre ce pedepse oribile ar fi aflat micuţii dacă erau mai mărişori şi ar fi ştiut bunăoară despre preacurvie? Desigur, furtul sau minciuna trebuie descurajate şi o pedeapsă e câteodată necesară. Dar, pe de o parte, lecţia se adresează unor potenţiali nevinovaţi şi are caracter preventiv. A-i băga în sperieţi nu reprezintă o soluţie normală. Pe de alta, copiii îşi fac despre Dumnezeu o idee greşită, parţială: în sufletul lor se încuibează frica de un Dumnezeu nemilostiv, care pedepseşte totdeauna şi nu iartă niciodată . Nici când e „lege al tău“, vorba turcului din povestirea lui Galaction. Scriitor fiind, nu numai preot, Galaction are în romanul „Papucii lui Mahmud“ un personaj care crede, el, în iertare: ca să-şi ispăşească un mare păcat, nu vrea să moară înainte de a apuca să dăruiască 1000 de papuci lucraţi de el tuturor nevoiaşilor. Indiferent de religie, se înţelege. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite