Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente; o dată este patria de pămînt şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pămînt şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.

Citind-o pe minunea blondă a poeziei româneşti m-am gîndit că asta e cel mai frumos cadou. În definitiv, nu trebuie să-ţi placă tot ceea ce-i place celui sărbătorit, să gîndeşti exact aşa cum gîndeşte el.

Urările şi cadourile ţin de omenie şi de nimic altceva.

Cel care demonstrează de fiecare 1 decembrie rănind bucuria celuilalt n-ar trebui să se mire de cei care demonstrează de fiecare 15 martie. De fapt, ar trebui să-i îmbrăţişeze.

Desigur, limba poate fi un instrument, o armă a asimilării. Dar limba înţeleasă aşa, plin de poezie şi de fantezie, nu e nici instrument, nici armă, nici ideologie, ci numai patria sufletească a unui mare poet.

Cred că alegerea e bună şi pentru că autorul paragrafului nu e Eminescu, acel Eminescu care e un poet extraordinar, dar foarte exploatat, folosit şi răsfolosit de patrioţii de serviciu.

Şi e bună şi pentru că nu vorbeşte împotriva nimănui - prezintă doar o stare de fapt. Mie, care sunt un mare iubitor şi explorator al limbii române, îmi plac foarte mult frazele astea. Ele sunt tortul meu, iarba mea de lîngă iarba voastră, dragi prieteni români.