N-avem mamă, n-avem tată, căci sunt în altă ţară, n-avem şcoală dar avem reformă. D-asta avem!

N-avem sănătate, de bani n-aducem vorba, pe Iisus Îl răstignim în cruci de marmură, căci vrem s-avem credinţă.

Noi n-avem bunici, îi uităm în nepăsare şi satele rămân goale.

Noi fugim – nu ştim unde şi până unde, ne temem să murim făr’ s-avem. S-avem un stomac plin, parfum peste transpiraţie, orgoliu peste eşecul altora.

Noi suntem chipul visului imposibil care se transformă în coşmar.

Cum s-avem când n-avem si cum n-avem când avem? De ce s-avem, de ce sa nu...

Un prieten de suflet îmi povestea generaţia n-a(ve)m a lui. Ei au fost: n-am soră sau frate, n-am mamă, n-am tată, nici libertate. Nu le era alături nici Dumnezeu, căci era ucis prin torturi. Iisus în celulă aminteşte de acele vechi şi vii timpuri.

N-aveau bunii, căci i-au pierdut în război, foamete, război şi lagăre. 

Generaţia tinerilor furioşi amuţiţi de porci asmuţiţi împotriva poporului, culturii şi religiei. Mai exact tinerii care s-au născut în anii 20-30, generaţia Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României, a bunicilor mei, Nichita, Labiş, Ciulei, Cotescu, Dinică, Sorescu, Johnny Răducanu şi mulţi alţii care s-au născut în Regat, au cunoscut drumul spre gurile Bugului, reconstrucţiile oraşelor de după război, parfumul unor ani tulburi, apăsaţi de tragedii şi regimuri. Cum un tânăr a ajuns, fără voie, erou pe frontul de Vest, cum părinţii îşi aduceau copii morţi din tranşee acasă, cu căruţa, fără ajutorul nimănui sunt fapte simţite din povestirea celor care le-au trăit şi nu poti fi citite niciunde. Primul sărut într-un oraş speriat de urmările războiului şi instalarea Kremlinului de carton este o amintire vie din o epocă în care profesorii de liceu cu studii în marile centre europene vorbeau oripilaţi despre marxism, îl şopteau pe Platon ca pe o ultimă dorinţă. Diseminarea de manifeste liberale însemna un act împotriva statului, crimă, iar un copil de 14-15 ani putea ajunge pe lista ”tradatorilor”, cei care din făuritorii României Mari au ajuns în închisori, lagăre de muncă, fără ca poporul să ştie ce se petrece şi de frică nici n-a vrut să afle.

Erau vremuri în care contau ”originile sănătoase”, când erai exclus din facultate, fără să întrebi, pentru că ”ştii tu de ce”, puteai să ajungi la Canal dacă erai prins citind ”Vers l'autre flame”, plăteai cote de grâne, deşi erai artist, doar pentru că tatăl tău a fost un renumit constructor, chiar şi aşa o generaţia avea sa creeze, avea să strige dincolo de regim, cenzură şi istorie.

Unii au dus un război la propriu alături de alţii mai în vârstă împotriva regimului, în munţi, în radio, în şi cu demnitate ca prizonieri politici, alţii au ales să creeze, să susţină creaţia liberă a altora în vremurile anilor 50.

Scriu despre ei, pentru că erau mici când au asistat la scrierea istoriei: ciuntirea Regatului, războiul, teroarea comunistă şi apoi au scris istoria când nu aveau speranţe, ţeluri, ci doar oroare.

În manualul de istorie nu-i găsim, sunt eroii muţi ai copilăriei mele, aşa cum în Germania tinerii încă se simt responsabili pentru ce au făcut bunicii lor în al doilea război mondial, eu vorbesc despre generaţia care a simţit trecerea de la mărire la întuneric şi a dus ţara mai departe cum au putut vârfurile sale mai bine. Nu s-au plans de munca pe care au avut-o, ci şi-au asumat sarcinile şi visurile, cum puteau să facă altfel când ei i-au cunoscut pe Blaga, Arghezi, Enescu, Maniu, Titulescu, Călinescu, Maria Tănase, Cristian Vasile şi mulţi alţi maeştrii ai României, ai Europei, ai lumii.

Sunt tot mai puţini cei născuţi în acea perioadă, în curând vom avea prea puţini povestitori ai istoriei trăite şi ne vom rătăci fără repere între paranteze. Îi văd demni, cum îşi duc greutăţile, au suferit permanent, iar azi nu îşi cer nici un drept, când noi îi ignorăm şi ne anulăm ca existenţă. Comparativ cu această generaţie nu pot decât să spun că generaţia din care eu fac parte n-are scuze pentru a nu readuce glorie României, nu avem scuze pentru a nu moderniza ţara pentru care alţii au murit, au suferit. Sigur, corupţii, ciocoii, parveniţii nu vor dispărea din generaţia mea, însă, mai mult nu vreau să dispară personalitatea (ambiţia), dorinţa de a face lucruri mari. Important e ca sângele fierbinte să nu circule doar în apropierea cearşafurilor, ci mai mult când vine vorba de decizii şi asumarea lor.

Îmi pare rău că nu am luat de la furioşii muţi cât ne-ar fi oferit, dacă nu chiar mai mult, dar vreau să le spun că sunt reperele unei generaţii în criză de modele, însă liberă de teroare, care aşteaptă să împlinească şi visurile lor.