Una din metodele neplăcute de înţelegere a valorii integrale a unui lucru este pierderea sa bruscă. Când nu-l mai ai, când rămâi fără el, înţelegi deplin cât valora.

Din păcate, această metodă pare că a funcţionat şi în cazul incendiului de la Notre-Dame: focul material a înflăcărat discursul multora, spaţiul public fiind inundat pur şi simplu de mesaje care reliefau valoarea Catedralei. Brusc, multă lume şi-a adus aminte de creştinism, relicve, arhitectură, patrimoniu, identitate spirituală şi culturală. Chiar şi voci mai vehemente la adresa religiei au făcut o reverenţă în faţa „Doamnei Noastre“, care a fost aproape de a deveni o ruină. Doar eroismul pompierilor şi mâna de ajutor al lui Dumnezeu au ţinut zidurile în picioare. Spre pildă şi îndemn...

Creştinismul are marele har de a transforma Crucea în Altar, sacrificiul în jertfă, dezastrul în oportunitate. Când am văzut acoperişul incendiat, văzut de sus ca o Cruce în flăcări, am văzut un foc purificator.

În incendiul de la Notre-Dame există şansa unei purificări spirituale. Explozia bruscă de referinţe la identitatea pe care Catedrala o conferă Franţei, Europei sau culturii universale poate fi şansa unui început de reevaluare a drumului pe care lumea europeană sau mondială vrea să-l urmeze. De ce? Simplu: pentru că lumea a intrat prea mult în impas.

Atât de multe probleme sunt în lume, atât de numeroase crize izbucnesc, încât simţi că e nevoia ca omenirea să se oprească puţin („opriţi planeta, vreau să cobor“, nu-i aşa?!) şi să se întrebe: hei, ce vrem să facem? Unde vrem să ajungem? Iar în Notre-Dame avem un posibil răspuns, pentru că ea are anvergura necesară oferirii unuia: depinde ce vedem în zidurile ei.

Zidurile unei Catedrale spun multe. Despre Dumnezeu, lume, credinţă, har, suflet, oameni, societate, timpuri, virtuţi, păcate, vicii, patimi şi pătimiri. Zidul este cartea de identitate a sufletului care îl construieşte. Cu cât trece mai mult timp, cu atât zidul spune mai multe, pentru că mai multe au trecut peste şi prin el. Dar zidul n-ar spune nimic, dacă ochiul nu ar şti să vadă...

Rezidirea unei Catedrale rănite trebuie neapărat să aducă şi rezidirea identităţii despre care ea vorbeşte. Ar fi trist să credem că Notre-Dame era doar un pol turistic şi că pagubele ar avea mai mult legătură cu industria turismului născut în jurul catedralei. Sper că pagubele nu sunt evaluate doar prin valoarea materială a distrugerilor, ci prin valoarea lor identitară sau,  de ce nu,  educaţională.  Căci şi din greşeli se poate învăţa. Lemnul arde (are şi dreptul acesta…), zidul se ruinează, dar spiritul ce le-a prelucrat nu. Şansa unei rezidiri sufleteşti nu porneşte din strângerea banilor necesari reparării zidurilor, ci din găsirea spiritului care îndeamnă mâna să zidească, artistic, divinul, frumosul, iubirea.

De fapt, incendiul de la Notre-Dame este focul testării spiritului european. Felul în care societatea va înţelege să repare va fi hârtia de turnesol a efectelor pe care „Liberté, égalité, fraternité“ le-a avut în societate. Vom vedea dacă principiile Revoluţiei Franceze mai însufleţesc relaţiile dintre oameni sau, dimpotrivă, secularismul agresiv a dus la transformarea acestor relaţii sociale în simple tranzacţii. Pentru că, în realitate, asta este marea tragedie a lumii contemporane: transformarea lumii în piaţă şi a relaţiilor inter-umane în tranzacţii comerciale.

M-au impresionat referinţele din mesaje la identitatea creştină, culturală şi istorică pe care Catedrala le conferă Franţei şi Europei. Rămâne să vedem şi dacă ele mai înseamnă ceva pentru lumea de azi sau au devenit demagogie. Graba cu care donaţiile au început să vină sper să fie generată de nevoia de păstrare a acestei identităţi, nu doar expresia repunerii grăbite pe picioare a industriei turistice din jurul Catedralei. Nevoia de reluare a slujbelor sper să fie mai importantă decât de nevoia de reluare a fluxului de vizitatori. Asta ar demonstra că relicvele şi operele de artă nu s-au transformat în simple bunuri materiale vizitabile, care nu mai beneficiază de „ochi“ care să le vadă valoarea identitară.

Căci în ziua în care Catedrala nu va mai spune nimic, atunci oamenii vor umbla morţi sufleteşte printre zidurile ei. Şi nu paguba nimicirii zidului va durea, ci dispariţia spiritului.