I. O sărbătoare princiară

La Râmnic, pe Olt, cum am mai scris şi acum două săptămâni, a fost sfinţită prima biserică şi mănăstire purtând numele şi hramul lui Antim Ivireanul, strălucitul cărturar, ocrotitorul şi episcopul oraşului şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti, iar liturghia a fost slujită de Preafericitul Patriarh Daniel şi de Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarh al Antiohiei, înconjuraţi de 30 de episcopi şi de delegaţia Patriarhiei Georgiei şi, fireşte, de grija Înalt Prea Sfinţitului Varsanufie Arhiepiscopul vâlcean în faţa unor credincioşi din întreaga ţară.

Sărbătoarea s-a împlinit princiar prin canonizarea cu acest prilej a celor patru fii de ţărani din Oltenia de sub munte, sihaştri în veacul al XVII-lea în munţii Coziei şi apoi ctitori ai mănăstirilor, pe numele lor azi: Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara şi Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail, de la Mănăstirea Turnu.

Spiritul princiar al acestei sărbători creştine l-a dat în ochii mei, repet, trecerea celor patru fii de ţărani în rândul sfinţilor din calendarul creştin – ortodox românesc, pentru care s-a ostenit nobil ierarhul vâlcean, el însuşi atât de harnic şi de dăruit spiritualităţii noastre identitare.

Patru fii de ţărani chemaţi în sihăstria coziană, din grădina catedralei zidită de Mircea cel Bătrân, reprezintă un semn inspirat fericit pentru ceea ce mai sus numeam identitatea naţională şi spiritualitatea naţională românească, într-o vreme când avem atâta nevoie de aceste argumente de morală, de virtute, de ctitorie, de verticalitate şi de demnitate proprii istoriei noastre, pe care le-a slujit faptul de viaţă nobil petrecut în ziua de 28 septembrie 2016 care s-a şi impus, astfel, cu meritul de a rămâne în conştiinţa noastră şi în sufletul nostru ca Amintire aşa cum a fost gândit de către Arhiepiscopia Râmnicului cu mare îngrijire şi cu o artă anume a desfăşurării sfintei liturghii şi a sărbătorii în întregimea ei, încât sunt dator să le însemn aici şi cu mândria de fiu al Olteniei de sub munte.

Rar am întâlnit atâta dăruire şi smerenie pe altarul în aer liber al liturghiei slujită ea cu o emoţionată rigoare şi înfiorare şi dăruire şi participare sufletească de către patriarhi şi cei 30 de episcopi din România şi de peste hotare.

Remarcabilă a fost, apoi, transmisiunea procesiunii de către TVR 2 şi, nefiind străin de meseria de teleast, îmi îngădui să felicit postul TV şi pe regizori şi pe operatori pentru fidelitatea inspirată cu care au înfăţişat ţării evenimentul.

Înainte de a mă despărţi de Râmnicul meu, în acea zi de 28 septembrie 2016, am făcut o scurtă preumblare prin parcul arhiepiscopiei transformat într-un adevărat Rai al florilor şi arbuştilor şi arborilor şi am trăit pe aleile sufocate de revărsarea de torent a florilor o clipă de linişte sfântă într-adevăr, pe care mă grăbesc să o recomand şi râmnicenilor şi celor care vin în Vâlcea cu cea mai vie convingere că vor înţelege ce înseamnă şi omul care sfinţeşte locul şi bucuria şi armonia şi liniştea sufletească pe care o dăruiesc o grădină sfinţită de flori.

II. Mesajul unui mare artist

La doar câteva zile de la această sărbătoare, am văzut, ca şi când ar fi fost inspirată de ea fericit, la o televiziune de ştiri, o discuţie cu marele artist al scenei naţionale, deopotrivă dăruit şi el cu mare, foarte mare har al cântului popular românesc şi al marii poezii româneşti însufleţită şi de compozitori, Tudor Gheorghe, astăzi în plină glorie, recunoscut în conştiinţa publică şi drept un promotor al ideii de identitate şi de spiritualitate naţională.

Interviul, de la un capăt la altul al lui, admirabil profesional, a fost nu numai o pledoarie ardentă şi emoţionant actoriceşte, dar şi înalt şi sincer răspicată prin fiecare replică a lui şi făcută contagios convingătoare.

Marele artist a vorbit despre mândria şi despre argumentele mândriei de a fi român şi despre pericolele care pândesc astăzi această mândrie, când culturii, începând cu studiul istoriei naţionale în şcoală, i se acordă o atenţie atât de scăzută şi când autentica ierarhie a valorilor este părăsită în favoarea proliferării subculturii, analfabetismului agresiv şi vedetismului unor artişti improvizaţi, atât de gustate de cohorte de robi ai prostului gust până la pornografia fără orice perdea.

Pledoaria lui Tudor Gheorghe pentru respectul valorilor autentice, pentru respectul părinţilor fondatori ai culturii naţionale şi a demnităţii acestora, pentru religia respectului faţă de ei, pentru religia moralei şi armoniei sociale şi a democraţiei superioare, pentru religia ştiinţei de carte şi a respectului pentru ceea ce a fost făcut bine şi de către oricine din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat a făcut acest bine.

Pledoaria lui a fost, de asemenea, pentru privirea necontenit înainte, în viitor, pentru o privire în viitor plină de responsabilitate şi, mai ales, eliberată de scormoniri răzbunătoare în trecut fără a pune nimic în loc şi, astfel, pledoaria artistului adevărat s-a impus exemplară şi ar merita tipărită ca un mesaj de înţelepciune din partea unui mare creator el însuşi de cultură, validat o viaţă întreagă de aplauzele unor milioane de împătimiţi ai artei lui.

În sfârşit, m-a impresionat pledoaria amintită şi mi s-a părut exemplară şi prin împotrivirea faţă de sentimentul răzbunării cu orice preţ, răzbunare oarbă care ne dezuneşte astăzi.

Acest mesaj, venind din partea unui artist septuagenar, ajuns vreau să spun la vârsta înţelepciunii curate, eliberată, despovărată de patima răzbunării interesate şi ipocrite şi demagogice şi jenant politicianiste, Artist izvorât dintr-o lume ţărănească vitregită şi umilită de vreme şi de vremuri istorice nemiloase, nu va putea să nu rămână în Amintire!

Are însă cineva, azi, timp să se oprească şi să mediteze la acest mesaj?