şi necontenit părintesc în graiul arhieresc, dar şi vitriolant şi necontenit bucuros să privească viaţa nu numai cu duioşie dar şi cu o undă de veselie fraternă şi chiar ironie distanţatoare, şi iarăşi, nu o dată, dovedind statornicia bărbatului care are puterea de a decide, de a fi categoric şi de a încheia cu un punct final cât roata carului, hotărâtor.

Întâi Stătătorul munţilor şi dealurilor şi plaiurilor şi câmpiei Olteniei vâlcene este de o tinereţe nu o dată umilitoare pentru cei care ar îndrăzni, ca şi mine de altfel, să se plângă înaintea Domniei Sale de povara anilor. La Înalt Prea Sfinţia Sa am auzit, ca la Sadoveanu, îngăduitoare cu îndoiala şi îngrijorarea şi, poate, chiar şi tristeţea celui care judecă anotimpurile ca ,,bietul om subt vremi’’: ,,Timpul este frumos.’’ zicea Sadoveanu, şi Înalt Prea Sfinţia Sa la fel zice, şi când plouă, şi când bate vântul necruţător, şi când ninge, nu numai ca în poveşti, frumos, ci şi când viscoleşte, şi când tună şi fulgeră, nu numai atunci când, vara, înalţimea cerului, senină, abia poate fi străbătută cu ochii pierzându-se spre lăcaşul lui Dumnezeu.

Această filozofie a iubirii vieţii ca viaţă, în toate ipostazele ei, filozofie stenică, sănătos ţărănească şi atotcuprinzătoare, optimistă, filozofie a iubirii vieţii ca viaţă vie, de către oamenii vii, care ştiu să construiască şi se ambiţionează, în mândria lor nobilă, să lase pe urma lor un semn, o lucrare cât mai trainică, ridicată cu gândul la cei care vor veni, de către vieţuitorii adevăraţi ai vieţii şi nu de către umili egoişti, frământaţi de gândul că odată cu trecerea lor va trece şi viaţa şi nu va mai fi nimic după ei.

Prea Sfinţitul Gherasim este, la 99 ani, unul din marii ctitori ai Bisericii Ortodoxe Române de azi şi se cuvine să repetăm, la aniversarea lui glorioasă, prin care ne-a arătat că a învins şi a risipit barierele vieţii comune, că este, sigur, unul dintre marii ctitori ai spiritualităţii creştine oltene, pentru că în Vâlcea, cea mai bogată depozitară a spiritualităţii creştin ortodoxe şi nu numai oltene, nu există, repet, cum am făcut-o de atâtea ori până azi, lăcaş creştinesc, clopotniţă de mănăstire, acoperiş de schit sau de palat voevodal creştin, clopotniţă sau turlă, părete sfânt de mănăstire sau de zid ca de cetate împrejmuitor, nu există naos, nu există pronaos, nu există pictură de cerdac, nu există frescă medievală, nu există catapeteasmă, nu există poartă împărătească înaintea altarelor să nu fi fost alinate, mângâiate, întinerite, rezugrăvite, vindecate pentru totdeauna, împrospătate, nu există temelii oricât de adânc zidite în pământ şi oricât de întinse şi groase, să nu fi fost, dacă au suferit, întărite ca la începutul ridicării lor, nu există butuc de vie mănăstirească, ogradă de pruni sau de meri mănăstireşti, aş zice că nu se află Tămâioară între Tămâioarele care spuzesc cu albul păreţilor lor Oltenia vâlceană de sub munte, care să nu fi fost măcar scăldate de lumina ochilor săi sau tămăduite de gestul său creator.

O asemenea neostenită, statornică, bogată şi, până azi, la fel de zbuciumată dragoste de pictor, de zidar, de dăltuitor în piatră, de  cioplitor în lemn, rar s-a aflat în istoria Bisericii noastre, în ochii, în mâna, în gestul ocrotitor al aceluiaşi slujitor al bisericii strămoşeşti.

Iată de ce, astăzi, şi noi sărbătorim, odată cu Domnia Sa, împlinirea celor 99 ani, pentru că îi trebuia, era nevoie, nu se puteau petrece asemenea fapte decât într-o asemenea viaţă bogată în ani, astfel ca toate aceste daruri ale sale de ctitor să poată încăpea într-un asemenea număr de ani şi iată, repet, ţinând seama de faptul că Înalt Prea Sfinţitul Gherasim are încă tinere planuri de viitor, iată că vârsta şi vieţuirea Înalt Prea Sfinţiei Sale vor trebui să se ţină şi de acum înainte după mersul său iute, atât de iute, după paşii mereu grăbiţi şi mereu voioşi ai Domniei Sale.

Iar noi se cuvine să fim pregătiţi să-l urmăm pe acest drum, pe care îl dorim să fie încă lung şi bogat şi tânăr, aşa cum ni se arată Înalt Prea Sfinţia Sa astăzi, în faţa ochilor noştri.

Într-o împrejurare frumoasă din vara trecută, ridicându-se din mijlocul unor prieteni care se bucurau de cuvântul lui plin de înţelepciune şi de lăcomie de viaţă, şi-a luat la revedere şi a pornit pe cărarea ce îl aştepta, cu mersul lui grăbit, cu paşii lui mărunţi şi repezi, nelipsidu-i nimic care să-l ajute în graba Domniei Sale, iar din spate, cel ce îl iubeşte atât de mult, îl preţuieşte şi îi e toiag filial, cărturarul Episcop-vicar Prof.univ.dr. Emilian Lovişteanul i-a spus cu şăgălnicie:

-Aţi lăsat aici, Înalt Prea Sfinţia Voastră, cârja arhiepiscopală. N-a zis aţi uitat!

-Dacă o interesează, să mă urmeze!

Aşa suntem noi astăzi când îl sărbătorim: datori să-l urmăm, pentru că, sigur, drumul Domniei Sale este înainte.

Cu trei ani în urmă, Înalt Prea Sfinţia Sa, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă ca istoric al Bisericii Ortodoxe, cu lucrări de sinteză semnificative pentru biserica ortodoxă vâlceană îndeosebi, dar şi autor al unor culegeri de studii sau de biografii de slujitori celebri ai bisericii naţionale, a răspuns invitaţiei unui profesor universitar, preot şi politehnist deopotrivă, vreau să spun profesor la Politehnică, de a accepta, cum au făcut-o şi alţi membri ai Academiei aflaţi la acea sesiune desfăşurată la Vatra Dornei, să răspundă la o cercetare făcută de un aparat atunci adus din America şi iată, rezumate, fireşte, de mine astăzi, rezultatele oferite de cercetarea acelui aparat ca şi când Înalt Prea Sfinţia Sa ar fi fost pus în faţa clasicului aparat medical Röntgen: memorie, limita ultimă pozitivă - am putea spune nota 10; atenţie distributivă – 10; raportarea la contactele cu imediata realitate – 10; viteza de reacţie la impulsurile exterioare inclusiv intelectuale, în dialog – 10; sensibilitate la contactul cu informaţiile – 10; etc., etc., etc., în sfârşit, ultima analiză privea ,,starea de spiritualitate’’. A urmat o împrejurare la care au asistat şi alţi reprezentanţi ai sesiunii ştiinţifice ai academiei, uimiţi de rezultatele analizelor care vorbeau despre un om de peste 95 ani. Pragul indicat de acele originalului aparat a fost la măsurarea stării de spiritualitate pur şi simplu pulverizat pe ecran. Profesorul preot politehnist s-a ridicat, a îngenunchiat în faţa Înalt Prea Sfinţiei Sale şi i-a sărutat poala anteriului.

-Doamne!, a zis el, ne aflăm în faţa unui Sfânt!

Nu este o poveste, nu este o legendă, nu fac decât să relatez, pedestru fireşte, o împrejurare unică.

Peste nici o jumătate de oră, Înalt Prea Sfinţia Sa părăsea Vatra Dornei, trecea munţii şi în aceaşi seară l-am aflat târziu, la reşedinţa sa, Palatul Arhiepiscopal al Râmnicului; îşi făcea bagajele liniştit: a doua zi urma să plece la Istanbul, să fie de faţă la deschiderea oficială a unei incinte care aparţinuse Palatului lui Dimitrie Cantemir.

-Înalt Prea Sfinţia Voastră, ne-aţi lăsat fără grai astă-seară! (nu mai spun că eram uimit şi de faptul că, la fel de grăbit cum îl ştiam, îşi făcea bagajele să plece, peste câteva ore, la Istanbul!).

-Ne-aţi uimit! Înseamnă că ne aflăm în faţa unui Sfânt!

-Ei, nu-i chiar aşa!... se apără Înalt Prea Sfinţia Sa. Poate că mai greşeşte şi Dumnezeu!

La mulţi ani Prea Sfinţia Voastră, Gherasim al Râmnicului!

Aveţi dreptate, ce mai e suta de ani!?