începând de la mitologia acestei lumi ţărăneşti şi până la statul naţional unitar modern de azi, n-a fost încă, din nefericire, până astăzi pusă în lumină aşa cum merita şi aşa cum se cuvenea unei lucrări fundamentale pentru identitatea naţională românească.

Rar s-a pomenit un cuvânt despre această izbândă a cercetării sociologice româneşti care, de la Enciclopedia gustiană din 1939-1940 şi până astăzi n-a cunoscut un mai mare succes. Nici nu e de mirare, când lumea românească toată – răvăşită şi obsedată de scandalul politicianist şi de corupţie, care au ajuns să ţină loc şi de religie şi de liturghie şi de cultură generală – nici nu e de mirare, zic; şi dacă mă aplec astăzi asupra încheierii lucrului la Atlasul Etnografic Român odată cu volumul cinci, o fac pentru că aşa cum nu s-a vorbit, nu s-a găsit timp, nu s-a găsit răgazul, cinstea, nu s-a găsit mândria de a se vorbi dspre această adevărată Biblie a spiritualităţii româneşti, nu s-a găsit timp pentru un cuvânt de bine – nu neapărat de laudă! – măcar de menţionare arhvistică asupra numelui doctorului Ion Ghinoiu, sufletul acestei monumentale lucrări, savantul – cum spuneam – cel mai însemnat azi pentru cercetarea spiritualităţii româneşti.

Doctorul Ion Ghinoiu, care nu e nici profesor universitar, nicdeicum membru al Academiei Române, cum s-ar fi cuvenit spre cinstea acestui for, este un copil de ţăran, ajuns cu greu învăţător „într-un sat din câmpia Bărăganului”, care s-a ridicat la înălţimea şi clar-viziunea şi puterea de a transforma ideea în realitate care l-au făcut celebru pe Dimitrie Gusti. Acesta, după ce a încheiat pomenita Enciclopedie a României a fost ales de două ori Preşedinte al AcademieiRomâne şi iar nu e de mirare când, la împlinirea unui veac de la naşterea lui Dimitrie Gusti, sărbătoarea atât de meritată i-a făcut-o în Aula Bibliotecii Universitare din Bucureşti o fundaţie care a trăit şi încă mai trăieşte de pe urma cerşitului cu pălăria ţinută în mână cu gura în sus.

Doctorul Ion Ghinoiu e azi cu adevărat un mucenic al cercetării sociologice generale româneşti; repet, un savant al etnografiei şi folclorului românesc, cu o înfăţişare de schivnic pe care atunci când îl întâlneşti ai sigur credinţa că abia a ieşit, cuminte, modest, umil dintr-o chilie mânăstirească. Flacăra credinţei acestui om în vocaţia poporului român şi în obligaţia fiiilor acestui popor de a asigura lumii rurale româneşti aducerea universului spiritual tulburător al acesteia în centrul atenţiei modernităţii europene, pe care a slujit-o de-a lungul unei întregi istorii cel mai adesea nebinevoitoare, credinţa acestui mărturisitor al sufletului românesc în biruinţa virtuţilor morale şi de inteligenţă şi de ştiinţă ale civilizaţiei rurale româneşti este un model pentru tinerele generaţii şi tare mi-e teamă că, indiferentă la cuminţenia şi dăruirea acestui savant, societatea românească va afla într-o bună zi cât de târziu l-a descoperit pe unul dintre înainte-mergătorii săi de azi, când, înfruntând atâta lipsă de interes şi de solidaritate şi de fraternitate, acest om,  – în fruntea unui colectiv de oameni pe care nu i-a premiat încă nimeni! – a aşezat în rafturile Bibliotecii noastre Naţionale o carte fundamentală, o Biblie românească, aşa cum mai spuneam.

„Atlasul Etnografic Român”, spune doctorulIonGhinoiu în prefaţa lui emoţionantă, „umple un mare gol de informare privind societatea rurală românească aflată, la trecerea mileniilor, într-un rapid proces de transformare. Elaborarea şi publicarea lui înseamnă, după munca asiduă a câtorva generaţii de etnologi, împlinirea unui deziderat ştiinţific cu multiple semnificaţii identitare, naţionale şi europene.”

 Ce prilej mai fericit putea să însemne, dacă s-ar fi dorit, dacă ar fi trezit interesul, dacă ar fi trezit respectul unei clase politicianiste consacrată nu de patima iubirii de ţară, ci de jaful ţării adusă de această clasă la stadiul de Codru al Vlăsiei, ce prilej mai fericit pentru a atrage  lumii atenţia cu această lucrare, care, dacă ar fi fost tipărită şi în câteva limbi de circulaţie mondială, s-ar fi aflat în bibliotecile lumii, în cancelariile lumii, în universităţile lumii, în dezbaterile academice ale cercetării sociologice atât de vii în occidentul de astăzi.

Lucrul la această lucrare monumentală s-a încheiat în liniştea unui anonimat trist, de casă părăsită. Nu cred că este încă târziu, dacă forurile administraţiei de stat, ministerele de resort sau cu obligaţii în domeniul spiritualităţii şi educaţiei ar reveni asupra clipei încheierii lucrului coordonat  de doctorul IonGhinoiu şi ar face din Atlasul Etnografic Român subiectul unei dezbateri înflăcărate de patriotism la nivel naţional?

Volumul cinci este consacrat sărbătorilor, obiceiurilor, mitologiei. Acest volum întemeiat pe un aparat ştiinţific imens închide în el întreg sufletul românesc.

Cine să se aplece asupra acestei cărţi a sufletului românesc, asupra acestui calendar al ţăranului român? Şi  este cazul să menţionez aici şi faptul că doctorul Ion Ghinoiu este autorul primului Calendar al ţăranului român, Calendar îmbogăţit în câteva ediţii, toate cu documente capabile să trezească respectul pentru combustia morală a acestui popor, aflat azi la ananghie.

La împlinirea vârstei de şaptezeci de ani, doctorul IonGhinoiu îşi dovedeşte încă o dată patima cu care îşi iubeşte poporul şi cu care crede în viitorul acestui popor când spune despre tinerele generaţii astfel: „Am îmbrăcat în haină mitică problema norocului şi nenorocului din propria-mi viaţă pentru a îndemna tinerii dezamăgiţi de relele care îi copleşesc că pot transforma, prin inteligenţă, voinţă şi răbdare, neşansele în şanse, răul în bine, nenorocul în noroc.”