La 99 de ani şi patru luni, când încă se afla în jilţul arhiepiscopal, atunci deopotrivă şi cel mai vârstnic slujitor activ al ţării, repeta neostenit, drept replică la mirarea noastră cât este de vital şi de angajat  în proiecte, nu numai în slujba de fiecare zi: ,,viaţa trebuie trăită şi nu târâită!’’

A fost un Om harnic şi neobosit, necontenit prins responsabil în treburile şi gospodărirea unei Arhiepiscopii atât de bogată – poate cea mai bogată –în lăcaşuri de cult cu virtuţii istorice şi religioase naţionale, vetre, toate, ale spiritualităţii noastre identitare creştine, păstrătoare ale peceţilor domneşti care au dat chip unic Ţării Româneşti.

A fost un Om luminos, de o vitalitate umilitoare  de-a dreptul, încrezător contagios în fiecare zi de mâine a centenarei lui vieţi, repet, active.

La 98 de ani, la punerea pietrei de temelie a unei mănăstiri în Munţii Căpăţânei, la 1800 metri altitudine, unde îl însoţea şi îl gira pe Vicarul său - profesor universitar doctor Emilian Lovişteanul – ne spunea că: ,,Mai la bătrâneţe, am de gând să mă retrag niţel la Arnota, să stărui în linişte asupra unor proiecte pe care le mai am de împlinit!’’

Şi nimeni nu îndrăznea să nu creadă ca aşa va fi: se va sui niţel la Arnota, al treilea ctitor, în ordine istorică –  după Matei Basarb, Barbu Ştirbei şi el, Gherasim al Râmnicului – al acestui Tabor al ortodoxiei româneşti, cea mai mare dragoste a vieţii lui, şi va pune la cale noi proiecte pe care le va şi împlini! La 98 de ani!

A fost un Preot care întruchipa emoţionant virtuţile preoţimii ţărăneşti româneşti dintotdeauna, a fost cu har un autentic Părinte, aşa cum a fost preoţimea ţărănească dintotdeauna, apropiat şi cald sfătuitor grijuliu şi înţelept pentru fii bisericii noastre creştine.

A fost Ierarhul care s-a dovedit al nostru, cum ziceau creştinii din Oltenia de sub munte.

A ştiut, apoi, să fie şi Cărturarul care şedea în Jilţul unui şir întreg de episcopi cărturari şi a scris, harnic, un raft de cărţi valoroase, începând cu acel unic studiu monografic ,,Popa Şapcă’’ şi sfârşind cu o ,,Istorie,, nouă, reîmprospătată, a Arhiepiscopiei Râmnicului’’ şi cu portretul admirabil şi prin aleasa limbă românească, de Cazanie, consacrat lui Brâncoveanu.

 Ajuns aici, mă simt dator şi onorat să spun că lui Brâncoveanu şi operei sale arhitecturale din Oltenia de sub munte, i-a dedicat o viaţă întreagă de Episcop şi Arhiepiscop. Nimeni, până la el, şi până azi, n-a vegheat atât de neostenit şi de cuprinzător apărarea, renaşterea şi intinerirea operei arhitecturale a lui Brâncoveanu din Oltenia de sub munte, încoronându-se cu deceniile dedicate întineririi şi renaşterii Catedralei Brâncoveneşti de la Hurezi, a cărei pictură restauratoare a fost sfinţită de Prea Fericitul Patriarh Daniel, acum câteva zile, cu prilejul aducerii moaştelor brâncoveneşti la Hurezi.

Nimeni nu se va putea mândri, nici azi, nici mâine, mai mult ca el cu această operă de restaurare pentru care s-a cheltuit cu o dăruire rară!

Omul, Preotul, Părintele, Gospodarul, Cărturarul, aşa a devenit GHERASIM AL RÂMNICULUI.

Şi iarăşi zic, ajuns aici, mă simt dator să apelez la portretul pe care am fost bucuros să îl fac acestui Ierarh, care a intrat, încă din viaţă, în Legendă.

Când am scris despre ,,Râmnicul meu’’, am vorbit despre Înalt PreaSfinţia Sa ca despre o Personalitate emblematică a întregii Oltenii de sub munte:

fiindcă ne aflăm în faţa unuia dintre ctitorii de seamă ai timpului nostru şi sunt sigur că mă veţi înţelege şi mai bine când vă voi reaminti cum arătau nu cu prea multă vreme în urmă până la păstorirea lui mărgăritarele mănăstireşti ale Olteniei vâlcene de sub munte şi nu numai acestea, căci de la ,,Brâncovenii,, lui Matei Basarab, din care numai triste ruine năpădite de stuf şi bălării şi apa mlaştinilor rămăseseră, şi un turn voievodal spart, adăpost al cârdurilor de ciori ale câmpiei Slatinei, poate cea mai copleşitoare înfăţişare a deriziunii şi dispreţului faţă de un trecut glorios, la Hurezii celebrii, a căror frescă unică se stingea vlăguită de vreme, coşcovindu-se ca un bătrân părăsit în urgiile vremii, la Dintr-un lemn, unde curgerea timpului măcinase până şi brâul minune al sfintei biserici domneşti, la Surpatele, unde ctitoria Doamnei lui Constantin Brâncoveanu se sfârşea în ruine mângâiate de frunzele ultimei tulpine de smochin din care maicile din vechime fierbeau dulceţuri fără egal, la Arnota, unde ploua, într-adevăr, pe mormântul lui Matei Basarab, la Govora, ale cărei ziduri de cetate se prăbuşeau mâncate de ploi şi zăpezi şi igrasii schiloditoare, la  Cornetu şi Cozia, aceasta sărbătorită în anii cei mai grei, la şase sute de ani de existenţă, numai şi numai din îndemnul şi strădania şi cheltuiala singură a Episcopului păstor al Vâlcii, n-a fost cărămidă în ctitoriile voievodale ale acestei salbe de mărgăritare să nu cunoască tămăduitoarea îngrijire a unui ierarh din stirpea celor aleşi, care n-a pregetat să bată cu cârja la toate uşile care se puteau deschide şi la toate ferestrele de suflet care se puteau lumina de o rază a credinţei şi a speranţei şi aceasta şi în vremea dinaintea lui ’90 şi neostenit după aceea, încât azi mânăstirile vâlcene sunt cea mai vie mărturie a vocaţiei româneşti a ctitoriei.

Dar miracolul unei asemenea dăruiri care n-a cunoscut odihna şi care dă sens cuvântului mistuitor, s-a petrecut, sub ochii noştri, la Bistriţa boierilor Craioveşti, unde văd, ca şi în palatul închinat lui Antim Ivireanul, întreaga măsură a dăruirii întruchipate de Episcopul Râmnicului.

Ruine cutremurătoare de care nu se putea apropia nici o fantezie în stare să ne facă să credem că va fi vreodată cu putinţă să se încerce măcar oprirea prăbuşirii lor implacabile, au fost transformate în palatele de astăzi.

A ridicat, cum ziceam, din ruini mănăstiri întregi şi bolniţe şi turnuri voievodale, a reclădit, a rezidit, a tencuit, a făcut să se spele şi să se repicteze fresce aflate în pragul pieirii, a acoperit cu plumb şi aramă lăcaşuri de legendă, a reînviat atelierele de pictură de la Hurezi, de la Bistriţa, de la Dintr-un lemn, de la Brâncoveni, a zidit necontenit sub ochii noştri uimiţi să vadă cum o flacără a patimii ctitorului mistuie tinereţea de necrezut a acestui ilustru păstor creştin, amintindu-ne luminile marilor ierarhi.’’

Îmi îngădui să închei acest omagiu adus Înalt PreaSfinţiei Sale şi în ipostaza de scriitor şi în aceea de prieten fericit de a-i fi fost martor al zbaterii sale, sugerând doar, deocamdată, sentimentele pe care le-am trăit lângă Înalt PreaSfinţia Sa şi clipele când înţelegeam cu surprindere, cu emoţie, cu o mirare continuă, că Părintele se ridica sub ochii noştri, de faţă cu noi, spre şi în Legenda care îl cuprindea şi îl înveşmânta în odăjdiile ei, ale Legendei, şi în lumina ei, a Legendei, şi noi eram îndreptăţiţi mereu şi mânaţi să ne ridicăm în faţa lui, care avea 91 de ani, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 99!!!, şi să ne aplecăm smeriţi ca să-i strângem mâna şi să i-o sărutăm!

Vedeam, lângă noi, un Om atât de viu, de vital, de curajos nu numai în cuvânt şi privire, dar şi în gesturi şi în actul pragmatic, cum se ridica Părinte deasupra noastră, învrednicindu-ne cu binecuvântarea lui.

Cine îndrăzneşte, azi, să-l uite, să-i facă uitată opera şi binecuvântarea, binecuvântarea Arhiepiscopului Gherasim al Râmnicului care şi azi ocroteşte şi va ocroti mereu Vâlcea şi Râmnicul ?

Nu este pentru cei de azi, vâlceni şi râmniceni şi din toată Biserica Ortodoxă Română, de la Patriarh la simplu creştin, un prilej mai inspirat de a-l pomeni chiar la sărbătorirea Brâncovenilor!

Numai astfel, simpli creştini şi ierarhi ai ortodoxiei româneşti, putem să-i aducem prinosul recunoştinţei, numai astfel, simpli creştini şi ierarhi de pe orice treaptă a ierarhiei ortodoxe.

Acestă recunoştinţă este datoria noastră de creştini!


P.S.: Mă văd dator să subliniez, în acest post-scriptum, rolul revistei ,,CLIPA – Magazinul actualităţii culturale româneşti’’ premergător sărbătorilor care au avut loc sâmbătă 11 octombrie 2014, la Catedrala Voevodală Hurezi.

În numărul 32 din mai-iunie 2013 al revistei CLIPA, redacţia revistei a publicat această scrisoare, a redacţiei Clipei, a colaboratorilor academicieni şi profesori universitari ai Clipei, sub semnătura Academicianului Răzvan Theodorescu, scrisoare adresată Preafericitului Patriarh Daniel:

I

10 aprilie 2012

Prea Fericitului

Părinte Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Daniel

Membru de onoare al Academiei Române

Prea Fericite Părinte Patriarh,

Aşa cum bine ştiţi, la 15 august 2014 se vor împlini două veacuri de la tragica moarte a voievodului Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, canonizaţi de Biserica noastră.

Ca unul care s-a ocupat decenii de-a rândul de opera culturală brâncovenească şi de ctitoria principală a domnului-martir, Mânăstirea Hurezi, vă adresez rugămintea de a reflecta, împreună cu membrii Sfântului Sinod, la posibilitatea aducerii cu acest prilej la Hurezi – acolo unde, în pronaos, trebuia să se afle chiar mormântul ctitorului, înconjurat de efigiile pictate ale înaintaşilor săi Brâncoveni şi Cantacuzini – a unei părţi din relicvele domnului-martir ce se găsesc, din 1720 începând, în Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.

Mă adresez Prea Fericirii Voastre cu convingerea că în acest fel mormântul ctitorului – care astăzi este doar un cenotaf – va deveni, după două sute de ani, un loc de pelerinaj pentru români, spre gloria Bisericii noastre naţionale.

Cu respectuos omagiu şi cuvenitele urări pascale,

Acad. Răzvan THEODORESCU

                                                                                    *

II

,,Răspunzând cererilor îndreptăţite ale credincioşilor din Arhiepiscopia Râmnicului şi recentei scrisori a Academicianului Răzvan Theodorescu, Prefericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a binecuvântat aducerea la Mănăstirea Hureyi a unui fragment din moaştele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, spre a fi venerate în biserica pe care acesta a ctitorit-o cu multă jertfelnicie şi dragoste.’’